Final pentru o vreme…

Părăsesc pentru o vreme lumea virtualului. Săptămâni, luni.. habar n-am. Mi-a fost oglindă fidelă în cei doi ani de când vă cunosc. A fost o lume în care bucuria împărţirii era mai mare decât dezamăgirea în faţa instituţiilor, a lui Dumnezeu sau a exemplarelor primitive de pe stradă. Instituţiile m-au convins de inutilitatea lor, Dumnezeu de inexplicabilul său, primitivii de incapacitatea schimbării.

O părăsesc nu pentru ceva mai bun, ci pentru că am ajuns la capătul cuvintelor. Îmi rămân gesturile. Îmi rămâne sănătatea, îmi rămâne munca tăcută cu mine şi serviciul de zi cu zi. Pentru că m-am întors la sofismul de limbaj pe care se întemeiază lumea cum o percep eu. Sofismul lui Gorgias – Nu există nimic. Dacă ar exista ceva, nu ar putea fi comunicat. Dacă ar putea fi comunicat, nu ar putea fi înţeles – descrie cel mai bine convingerea la care am ajuns. Lumea în care trăim iluzia că suntem băgaţi în seamă nu e lumea mea. O spun din experienţa directă cu autorităţi cărora le-am pus în faţă legi şi articole din ele pentru a mi se garanta un drept. Şi pentru că sunt un om care nu se poate vindeca de optimism, voi înceta să mai scriu. Tocmai pentru că scrisul are ca efect pervers pierderea contactului cu realitatea.

Am constatat că unele persoane îşi amplifică stările depresive când plâng. Aşa era fosta mea prietenă (logodnică, mai bine zis, pentru că o cerusem de soţie şi s-a bucurat mult de hotărârea pe care o luasem... chiar mi se pare jenant ca un om de 30 de ani să mai folosească, adolescentin, cuvântul "prietenă", la fel cum dizgraţioşi mi se par indivizi ca Israela sau Lis, alături de puberii lor) şi ajunsesem să întâmpin cu groază orice repriză lacrimogenă de-a ei. Ştiam că va urma ceva mai rău, pentru că nu toate persoanele se răcoresc şi le trece atunci când plâng. Eu n-am plâns decât de vreo două ori în viaţă, scurt, cu reproş, privind în sus. Îmi amintesc doar la priveghiul tatălui, când m-am întors acasă pentru câteva ore, ca să mănânc ceva şi să fac un duş. M-am oprit în bucătărie, am aprins o ţigară şi l-am certat pe decedat. Pentru el, pentru noi, pentru tot. Şi am mai plâns o dată când trăia, tot din cauza lui, dar din revoltă că lua decizii fără să ţină cont de viitorul familiei. Scrisul acesta al meu devenise ca plânsul Cristinei׃ o halucinaţie autoalimentată. Plăcută halucinaţie, ce-i drept, însă nu mai puţin periculoasă.

Alţii pot să deosebească viaţa de scris şi îi felicit. Substanţa lor stilistică s-a rupt de mult de lume. Mare noroc pe ei. Să călătoreşti de colo-colo dezrădăcinat, iar tu să dai în continuare muguri şi roade mi se pare un mister al metaforei. Eu sunt mai slab şi voi căuta să mă întăresc prin tăcere. Nu ştiu să-i găsesc scrierii un antonim, aşa cum vorbirii îi stă opusă tăcerea. Renunţarea la scris e o formă de autoflagelare, aşa cum orice om găseşte să se pedepsească uneori.

Vă salut cu prietenie,

Tibi