Revin la o temă au fond ontologică. Pe ea se bazează cei mai mulţi din jurul meu sau din jurul nostru, breşa existenţială fiind speculată cu vârf şi-ndesat de prestidigitatorii vieţii. Ca şi cum n-am fi creaţi cu toţii după acelaşi program, ci suntem predestinaţi să fim consumatori şi producători, vânat şi prădător...
Mi-este mai la-ndemână să constat în jur slăbiciuni structurale decât să-mi percep disfuncţia de bază care m-a condus la rolul de întreţinător al halucinaţiilor unei mame cameleonice şi-a unor fraţi speculativi. Nici în cazul şefilor nu sunt lămurit a cui forţă e mai percutantă: cea brută - fondată pe agresivitate, ori cea elaborată - întemeiată pe zâmbete şi cuceriri? Categoric e că şefii lipsiţi de subtilitate şi de umanism au pierdut rapid fotoliul, cu propriu-mi concurs pervers, o recunosc...
Latura sensibilă mă face să-mi dedic trei sferturi din timpul vieţii altora şi doar o infimă parte mie, aproape dintr-un surplus pe care mi-l gestionez al dracului de prost. Am o constituţie mentală aproape hegeliană, unde sclavul e conştient de firele ce-i fac stăpânului viaţa dependentă de muncă. Aşadar, stăpânesc o realitate pe care se bat sistemele, managementul sau agenţiile de acreditare: sufletele tinere, obiectul propriei munci. Şi nu dispun cum ar face-o ele, sistemele, de această forţă, nu mânuiesc în direcţii programate minţile noi, propagandistic. Doar le deschid orizonturi şi le las să aleagă, să reuşească, să greşească. E premisa mea iluministă la care nu renunţ. Să vedem, până unde rezistă pretenţia de raţionalitate? Ştiu, din fericire, că vorbele şi actele nu îmi dispar aşa cum ar dori să dispară materia în găurile negre. Pur şi simplu enunţ viaţa în formele ei cele mai diversificate şi apoi îmi iau tălpăşiţa. Niciunul dintre cei cu care m-am însoţit de când mă ştiu n-aş vrea să creadă că n-am susţinut viaţa... Ea rămâne temeiul dintâi, mai presus de orice religie.
P.S: Am vrut să spun că-mi lipseşte doza aceea minimă de cinism acţional care să mă facă să trăiesc în armonie alături de ceilalţi. Din păcate, încă mai iau lecţii... chiar şi de la copii! :))
Mi-este mai la-ndemână să constat în jur slăbiciuni structurale decât să-mi percep disfuncţia de bază care m-a condus la rolul de întreţinător al halucinaţiilor unei mame cameleonice şi-a unor fraţi speculativi. Nici în cazul şefilor nu sunt lămurit a cui forţă e mai percutantă: cea brută - fondată pe agresivitate, ori cea elaborată - întemeiată pe zâmbete şi cuceriri? Categoric e că şefii lipsiţi de subtilitate şi de umanism au pierdut rapid fotoliul, cu propriu-mi concurs pervers, o recunosc...
Latura sensibilă mă face să-mi dedic trei sferturi din timpul vieţii altora şi doar o infimă parte mie, aproape dintr-un surplus pe care mi-l gestionez al dracului de prost. Am o constituţie mentală aproape hegeliană, unde sclavul e conştient de firele ce-i fac stăpânului viaţa dependentă de muncă. Aşadar, stăpânesc o realitate pe care se bat sistemele, managementul sau agenţiile de acreditare: sufletele tinere, obiectul propriei munci. Şi nu dispun cum ar face-o ele, sistemele, de această forţă, nu mânuiesc în direcţii programate minţile noi, propagandistic. Doar le deschid orizonturi şi le las să aleagă, să reuşească, să greşească. E premisa mea iluministă la care nu renunţ. Să vedem, până unde rezistă pretenţia de raţionalitate? Ştiu, din fericire, că vorbele şi actele nu îmi dispar aşa cum ar dori să dispară materia în găurile negre. Pur şi simplu enunţ viaţa în formele ei cele mai diversificate şi apoi îmi iau tălpăşiţa. Niciunul dintre cei cu care m-am însoţit de când mă ştiu n-aş vrea să creadă că n-am susţinut viaţa... Ea rămâne temeiul dintâi, mai presus de orice religie.
P.S: Am vrut să spun că-mi lipseşte doza aceea minimă de cinism acţional care să mă facă să trăiesc în armonie alături de ceilalţi. Din păcate, încă mai iau lecţii... chiar şi de la copii! :))
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu