Ne-am aşezat la rând cuminţi şi am aşteptat să fim strigaţi. Nici acum nu ştiu dacă aveam voie să intru cu el în momentul discutării cazului, dar m-am încumetat - fiind cel mai mic dintre fraţi şi cel mai încercat. Înăuntru era o atmosferă destinsă, cu doamne coafate şi tineri medici flirtomani. Unul dintre ei şedea chiar pe o masă şi bâţâia din picioare. S-a uitat pe radiografii, pe hârtii, i-a aruncat o privire în treacăt lui papa, câteva cu subînţeles colegilor, şi-apoi mi-a spus să-l scot din sală. Nevrând să plec fără vreun răspuns, m-am întors şi-am întrebat: cât timp va dura? Între două săptămâni şi o lună, mi s-a răspuns. Am mulţumit ca unei vânzătoare de bilete şi-am ieşit închizând cu grijă uşa, să nu fac zgomot...
Mi-am adus aminte de comisia oncologică la care l-am dus într-un cărucior cu rotile pe mon papa în urmă cu vreo patru ani. Tot pe mine m-a sunat îndată ce a ajuns la spital adus de ambulanţă în prima zi, după ce căzuse în plină stradă, iar primul care a aflat diagnosticul fatal de la o asistentă grăbită ce frunzărea fişele multor alţi pacienţi... tot eu am fost. Atitudinea medicului specialist oncolog mi-a revenit ca un clişeu în minte după vreun an, când ni s-a furat butelia şi-am chemat poliţiştii să constate. Criminalistul venit să ia urme şi să fotografieze discuta pe urmă, în drumul către secţie, despre partida ce urmează să o aibă la pescuit cu tovarăşul său...
Inexorabilul care le dă oamenilor îndrăzneala relaxării mi se pare fascinant. Să-i vorbeşti detaşat celui din faţa ta, ştiind că e mai condamnat decât un băţ de chibrit la extincţie, mi se pare o inconştienţă crasă ori luciditatea din urmă. E ca şi cum ţi s-ar descrie cu precizie sfârşitul universului şi te-ai apuca să cauţi elixirul tinereţii. Abia acesta-i hedonismul pur. Şi tot ce ne-nconjoară devine tehnică numai constatatorie: psihiatrul care ne găseşte cauzele delirului, dar nu şi sfârşitul său; endocrinologul diagnostician care joacă zaruri cu inteligenţa şi cu arta lui pe seama corpului nostru; clericii care ne vând speculativ bilete de intrare în Loja de Apoi; chiar şi artistul care se zbate să cuprindă în secţiuni de aur ceva ce numai ochiul nostru ştie... iar noi nu. Marii specialişti sunt nişte mari nepăsători...
P.S: Renunţaţi la fumat cât mai puteţi învinge scuzele!
Mi-am adus aminte de comisia oncologică la care l-am dus într-un cărucior cu rotile pe mon papa în urmă cu vreo patru ani. Tot pe mine m-a sunat îndată ce a ajuns la spital adus de ambulanţă în prima zi, după ce căzuse în plină stradă, iar primul care a aflat diagnosticul fatal de la o asistentă grăbită ce frunzărea fişele multor alţi pacienţi... tot eu am fost. Atitudinea medicului specialist oncolog mi-a revenit ca un clişeu în minte după vreun an, când ni s-a furat butelia şi-am chemat poliţiştii să constate. Criminalistul venit să ia urme şi să fotografieze discuta pe urmă, în drumul către secţie, despre partida ce urmează să o aibă la pescuit cu tovarăşul său...
Inexorabilul care le dă oamenilor îndrăzneala relaxării mi se pare fascinant. Să-i vorbeşti detaşat celui din faţa ta, ştiind că e mai condamnat decât un băţ de chibrit la extincţie, mi se pare o inconştienţă crasă ori luciditatea din urmă. E ca şi cum ţi s-ar descrie cu precizie sfârşitul universului şi te-ai apuca să cauţi elixirul tinereţii. Abia acesta-i hedonismul pur. Şi tot ce ne-nconjoară devine tehnică numai constatatorie: psihiatrul care ne găseşte cauzele delirului, dar nu şi sfârşitul său; endocrinologul diagnostician care joacă zaruri cu inteligenţa şi cu arta lui pe seama corpului nostru; clericii care ne vând speculativ bilete de intrare în Loja de Apoi; chiar şi artistul care se zbate să cuprindă în secţiuni de aur ceva ce numai ochiul nostru ştie... iar noi nu. Marii specialişti sunt nişte mari nepăsători...
P.S: Renunţaţi la fumat cât mai puteţi învinge scuzele!
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu