Filonous

Se mai întâmplă...

2012-01-23T06:50:00.000-08:00

Recunosc, îmi plac poveştile. Câteodată, mă las vrăjit de ele şi în viaţa de zi cu zi, dar mă trezesc la timp şi le plasez unde le e locul, în imaginar sau pe tărâmul minciunii. Iată însă una care mi-a trezit interesul şi care m-a făcut să înţeleg de ce nu e bine să fii mereu corect şi la locul tău, ci chiar nedrept sau jigodie:

"O poveste americană din secolul XX ne vorbeşte despre un ţăran foarte sărac, care mergea în fiecare zi să muncească, la câmp, cu vaca. Era un om cumsecade, care trudea pentru a-şi întreţine frumoasa nevastă şi familia. Într-o zi, cerul se rupe în două şi se dezlănţuie furtuna, iar trăsnetul îi omoară vita.

- De ce a trebuit să mi se întâmple asta tocmai mie? se tânguie ţăranul către Dumnezeu. Cu ce ţi-am greşit? De ce m-ai pedepsit? Nu eram şi-aşa destul de amărât?

Dumnezeu tace.

Lunile trec, până se fac ani. Ţăranul, din ce în ce mai sărac, merge la câmp singur şi munceşte doar cu braţele, din ce în ce mai obosite. Din când în când vine şi frumoasa lui nevastă să-l ajute şi-i aduce un blid de hrană. O altă furtună răscoleşte cerul, trăsnetul despică norii şi cade peste femeie, omorând-o.

Ţăranul îşi frânge mâinile, cuprins de deznădejde, şi strigă cu ochii la cer:

- De ce? Ce-am făcut? Sunt tare sărac şi tare credincios! De ce mi-ai omorât femeia? Răspunde-mi! Cu ce ţi-am greşit?

Deodată, o lumină orbitoare străpunge norii cei negri şi se aude glasul lui Dumnezeu:

- Nu mi-ai greşit cu nimic. Doar că, din când în când, mă scoţi din minţi!"

(Jean Claude Carriere - "Cercul mincinoşilor. Poveşti filozofice din lumea întreagă", Humanitas, 2011)

=))

Ştiu, de fapt, e trist...

P.S: Mai nou, îmi place Lily Allen. Îmi plac vocile acestea calde, care înjură atât de suav...

Mizantropie gonococică...

2012-01-10T06:04:00.000-08:00

M-au trezit nişte bătăi în uşă insistente. Cu ochii cârpiţi de somn, cu părul vâlvoi, deschid unei doamne ce ţine în mână un tabel misterios (d'oh, cât urăsc eu tabelele astea! îmi amintesc de serviciu şi de inutilele statistici, de procesele verbale şi de rapoarte). Îmi spune că trebuie ridicate nişte pachete din partea Uniunii Europene şi dacă proprietarul nu vrea să le ia, că poate să vină altcineva... Răspund monosilabic şi-i dau numărul de telefon al omului, apoi închid uşa cu atenţie ca să nu jignesc pe nimeni. Femeia mă cunoaşte de câţiva ani, mi-a fost elevă la seral şi acum e angajata primăriei. Aproape că se bucura când m-a văzut şi a exclamat: "Pe cine văd?!"

Săraca, n-are nicio vină ea, n-aş putea să-i detaliez ura mea faţă de lume şi familie, faţă de iubite şi prieteni etc. Aş şoca-o. Dar nici să zâmbesc nu-mi venea, fusesem luat din somn. Iată de ce e bine să ne ţinem struniţi demonii ori de câte ori avem de-a face cu ceilalţi, aşa îmi explic unele zâmbete îngheţate pe chipurile din jur... sunt un fel de pact de neagresiune pe care îl semnăm cu ceilalţi înainte să-i întâlnim. Ce bine că nu trăiesc în anii lui Hitler şi Stalin! Aş fi devenit unul dintre locotenenţii sistemului, un torţionar fără discernământ...

Cred că numai copiii - cu reacţiile lor dezarticulate de pe holuri sau cu întrebările şi zâmbetele lor tembele - mă mai fac să uit mizeriile pe care trebuie să ni le trecem cu vederea zi de zi, noi, adulţii. Neseriozitatea copiilor mă face să cred uneori că totul e un joc, o joacă la care nu mă pricep şi la care mormăi ursuz necunoscându-i sau neacceptându-i regulile...

Update, 21 Ianuarie 2012: Rectific, după imaginile din ultima vreme cu jandarmi bătând cu bestialitate protestatari în Piaţa Universităţii, realizez că n-aş putea servi un stat poliţienesc vreodată. Mesajele oamenilor către autorităţi mi-au arătat încă o dată că societatea e mereu mai înţeleaptă decât statul... Iar despre jandarmi aflai astă seară că vor primi "restanţe" de 5000 de lei fiecare pentru norma de hrană şi uniformă... Îmi vine să vărs!

Creativitate şi anormalitate...

2012-01-07T16:26:00.000-08:00

După o săptămână de citit anevoie din tratatul de psihanaliză al lui Joyce Mc.Dougall, "Pledoarie pentru o anumită anormalitate", m-am aruncat hulpav asupra "Caietelor" lui Cioran. Sătul de cazurile penibile ale psihoterapeutei americane şi de interpretările ei anoste, am recitit pe nerăsuflate câteva sentinţe cioraniene despre nori şi ceaţă, despre vecini, despre Dumnezeu şi despre zeii din Olimp la grămadă. Am răsuflat uşurat. De fapt, simţeam nevoia unui nebun autentic...

Lupte inter- şi intraspecifice sau... Anti-leapşă: Totul este pierdut, DoDule!

2012-01-03T05:39:00.000-08:00

Trebuia să revină la normal totul, altfel riscam să cad într-un idealism dulceag. Lecturile nu-ţi pot oferi decât decupaje din realitate şi, chiar şi acelea, destul de subiective, în funcţie de ideologia în care te-ai crescut, de cercul din care faci parte, de apartenenţa sexuală, de originea socială, de (ne)credinţele religioase şamd. Totuşi, frunzărind zilele acestea cartea unui psihoterapeut american ce pledează pentru o anumită anormalitate, aruncându-mi ochiul interior şi asupra hermeneuticii freudiene, am ieşit reflectând în jungla de beton...

Am ieşit, carevasăzică, să-mi fac provizii. Şi nu trebuie să fii mare specialist ca să percepi agresivitatea din jur. Aşa că mi-am activat scutul anti-oameni şi mi-am desenat printre ei propria traiectorie spre magazinul de unde-mi umplu sacoşa de obicei cu de-ale gurii.

Dincolo de maşinile parcate cu curu' pe zebră, de sictirul şoferilor care se opresc în trafic şi-şi strâng mâinile isterizându-i pe cei din urma lor, de tantile cu fuste lungi care coboară din maşini nemţeşti (muncite din greu sau câştigate la loteria occidentală, bag de seamă!), de femei scofâlcite cu tone de fard şi rimel pe chip, dar îmblănite la 10 grade Celsius şi cu priviri scârboase... dincolo de tot acest tablou cotidian şi din ce în ce mai recent, am păşit pe ultima zebră către magazin.

Nu ştiu cum ar acţiona un cercetător şi un politician dacă ar fi nevoiţi să parcurgă acelaşi traseu, dar ştiu că imediat ce am trecut de zebră au năvălit spre mine 5 dulăi de toate culorile, gata să mă facă şniţel. Unul mai bine hrănit ca altul, desigur, de către şoferii plictisiţi din autobaza de vizavi. Norocul meu a fost că ascultam în căşti muzica dată la maxim, ori a fost o reacţie absolut primitivă, nu ştiu... dar am început să urlu şi să le şterg boturile aburinde cu bocancii - evident noi, doar mi i-am luat iarna asta şi sunt mândru pentru că sunt trendy -, prefăcându-mă că arunc în ei cu cheile şi aplecându-mă spre nişte pietre imaginare de pe jos (frate, de când au pus ăştia pavele nu mai ai cu ce să dai în câni... chiar mă mir că protestatarii greci aveau cu ce să devasteze clădirile instituţiilor! :)).

Potăile s-au retras şocate de un asemenea răspuns peste măsură şi chiar cea mai arătoasă dintre ghioarle părea mirată că se confirmă ipoteza din lumea animală că... omul poate fi mai animal decât toate celelalte! Iar eu mi-am continuat drumul civilizat printre rafturi, împingând delicat căruciorul...

Iar nu-mi dau seama dacă ceva din noi cheamă agresorii ori dacă fiecare se confruntă cotidian cu ce mă confrunt eu, dar nu pot să nu-mi amintesc alte câteva episoade în care parcă am fost pus la încercare cu nervii pe stradă. E ca şi cum strada ar fi devenit teritoriul borfaşilor, al cerşetorilor şi al câinilor vagabonzi. Nimic din valorile cu care mă hrănesc din filme şi lecturi, cu care îmi intoxic elevii nu pare să se regăsească în jur. Abia dacă te mai poţi bucura de zâmbetul unei fete frumoase, de o geană de soare care ţi se strecoară printre blocuri şi pe sub cozorocul şepcii până la iris... Odată era să-i scap un picior în cap unui beţiv de alături în autobuz, care băloşea jigniri la toată lumea, iar pe maman a făcut-o babă; altădată am luat de gât un boschetar care se agăţase netam-nesam de un omuleţ cu ochelari. Oare toată această agresivitate era în lume de mult, ori am eu o doză de agresivitate nemanifestă ce caută un debuşeu? Nu ştiu, dar strada nu mă face mai bun, dimpotrivă, iar de la instinctele strămoşilor mei n-am cum să abdic.

Am vrut, deci, să revin acasă liniştit, dar am simţit lângă mine o prezenţă neclară - un bărbos mă însoţea pe parcurs. Am ignorat, cum e normal, compania, până m-am simţit bătut pe umăr: "Ştii, ne cunoaştem, n-ai să-mi dai 1 leu?". Mi s-a urcat sângele la cap, cunoscând toate aceste tehnici manipulatorii, mai ales după ce în studenţie am băgat la puşcărie 5 bărbătuşi care s-au legat de mine pe stradă cerându-mi "cingi mii" şi pe care i-am încărcat cu acuzaţii la procesul penal pentru "tâlhărie la adăpostul întunericului, în grup organizat" etc. (atunci am fugit, recunosc, dar unul dintre colegii de la Ştiinţe Politice s-a ales cu 20 de zile de spitalizare de la IML - aproape că îi atârna ochiul -, aşa că n-aveam de ce să devin o altă victimă a societăţii şi a impotenţei statului... şi am fugit după ce am evaluat, instantaneu, situaţia). "Nu cred că ne cunoaştem", i-am răspuns bărbosului şi apoi i-am făcut semn cu mâna să ia distanţă, altfel risca să devin agresiv. S-a înmuiat, ca şi scovearga drogată de astă-vară, care m-a oprit să-mi ceară bani pe pod, când îmi făceam plimbarea către plajă, pentru nu ştiu ce trupă rock (abureală, normal!) şi pe care am uşchit-o; bărbosul şi-a găsit apoi un tovarăş la intrarea unui magazin la care să se oprească.

Am ajuns acasă cu bine şi mâine voi coborî din nou în stradă, peste o săptămână mă voi îndrepta cu proletarii cuminţi către serviciu şi-mi voi aduce contribuţia la valorile acestei societăţi atât de democratice, în care oamenii nu mor de foame ca în Coreea lui Kim-Jong-Il sau "ILL".. sau Um.. sau naiba să-i mai ştie! Nu e totul pierdut, DoDule?

New year...

2011-12-31T21:11:00.000-08:00

Elena m-a făcut piţipoancă zilele astea pentru că n-am înfulecat porcării, mortăciuni, cârnaţi, piftie, cozonaci. Eu am însă furajele mele, morcovii şi mazărea, boabele de porumb şi pescărimea, mai ales după ce m-am lăsat de fumat în primăvară (după 17 ani de adicţie, reamintesc), hrana ideală pentru leşinaţii care vor să trăiască perfect în următoarea sută de ani ca să-şi vadă toţi duşmanii agonizând în urma plăcerilor.

Şi am venit îngheţat după noaptea de revelion, petrecută într-o locantă cu nume cult, marcat de câteva constatări: cele mai frumoase cupluri - în afară de cel în care mă aflam, desigur - au fost două tipe languroase şi doi tipi înfierbântaţi - deci cupluri gay aş zice -, iar cel mai oribil spectacol a fost să văd o piţipoancă învârtoşindu-se pe ring, având la purtător poşetuţa. La ce-ţi trebuia, tante, poşeta pe ring? Ai altceva de căutat acolo în afară de... ritm?
Oricum ar fi, mi-am petrecut noaptea frumos-frumos şi m-am dezlănţuit cum ştiu eu mai bine, iar acasă când am ajuns m-am azvârlit ca un apucat asupra unor cârnaţi afumaţi din frigi... nici nu mai ştiam că au un asemenea gust! Mi-am înţeles, în sfârşit, strămoşii din caverne! :)). Sper să am un an la fel de bun ca ultimele 6 luni, depinde numai de mine... :)

Trei locuri... şi tot atâţia oameni.

2011-12-28T16:24:00.000-08:00

"Meditaţia este o adunare dintr-o împrăştiere", spunea un profesor drag mie în studenţie. Şi orice concediu e un prilej să-mi adun tentaculele vlăguite din lume, să rup firele vizibile cu ea. Aşa mi-au revenit în minte locuri şi oameni care mi-au adus de-a lungul anilor cele mai mari bucurii, la care m-aş întoarce oricând să văd şi să ascult...

Locurile se pierd mai greu decât oamenii, de aceea speranţele mele sunt mai mari în ele. Insula Mainau (Grădina Botanică din Iaşi sau domeniul reginei Maria din Balcic sunt mici copii faţă de cadoul contelui Lennard Bernadette pentru soţia sa), Salonic sau Caliacra, profesorii Afloroaei şi Gache sau mon papa sunt câteva iconuri ce-mi vor popula imaginarul senectuţii. Sera de fluturi de pe insula germană pe unde m-am plimbat ţinând-o pe Cristina, înfiorat, de mână; asfinţitul din portul grecesc, având alături clădiri cu denumiri anistorice - Gymnasium, Lykeion, Akademia; arcadele bulgăreşti din piatră sub care aşteptam dansul vestit al delfinilor... şi vocea terapeutică a îndrumătorului nostru, jovialitatea domnului Gache - pe care l-am întâlnit zilele trecute la fel de vioi când îşi plimba nepoata prin oraş -, poveştile tatălui meu despre un Bucureşti postbelic unde întâlnirile cu poeţii de la Mon Jardin erau ceva comun boemei. Tu... ce locuri şi oameni ai să-ţi aminteşti? :)

P.S: Cei ce-au cunoscut Paradisul şi Vârsta de Aur... se mai pot lăsa înşelaţi de luciul actualităţii? Ce înseamnă Glamour? Pentru mine... l'amour! :)

Sărbători cu bucurii! :)

2011-12-25T14:45:00.000-08:00

Câţiva Oameni...

2011-12-25T05:53:00.000-08:00

Marian mi-a fost elev, munceşte pe TIR alături de tatăl său de la 16 ani şi l-am salvat, ca diriginte, de multe corigenţe, repetenţii şi exmatriculări. Asta pentru că sistemul educaţional e unul infect şi nu înţelege oamenii, pentru că apreciază aplaudacii, "yes"-man-ii. Or, Marian nu e aşa, mă provoca la fiecare oră şi-mi făcea un calvar din orele de Filosofie şi dirigenţie. Mă supunea la încercări pe care orice tânăr profesor trebuie să le parcurgă. Apoi m-a acceptat şi m-a făcut prietenul său. Aşa cum eu îl consider prieten şi om de viitor. După cum îi consider pe toţi cei care mi-au urmat îndemnurile, voit sau nevoit. Pentru că lumea noastră e o lume împuţită, una în care femeile de lângă noi ori se cred importante pentru că nu sunt curve, ori se cred importante pentru că sunt curve, în care familiile şi străinii te belesc ori de câte ori pot. Crăciun fericit tuturor şi, mai ales, celor care trăiesc de-a dreptul metafizic, Oameni ca Marian!

În pielea ei, în pielea mea... Femeia! :))

2011-12-22T10:35:00.001-08:00

Adică eu fac două navete spre serviciu şi nu întârzii, posed o familie inaptă şi un vecin frustrat dedesubt, cu toţi mă împac exemplar bruscându-mi premolarii, dar tot ea întârzia la program, nu-şi termina studiile şi bloca traficul cu mişcările ei derutate pe zebră? O specie mai enervantă ca femeia nu există! P.S: Culmea, unora li se pare amuzantă bezmeticeala asta feminină.. şi chiar sexy! =))

Update: Katherine Heigl îşi merită locul şi ea lângă Charlize Theron şi Adriana Lima în clasamentul meu de la sfârşit de an! :))

Cei şase... "noi doi"

2011-12-10T14:42:00.000-08:00

Scrisul n-ar trebui permis, în mod normal, decât pentru a disloca personalităţi. Altfel devine un vehicul pentru şabloane în egală măsură de periculos ca imaginea. N-ar trebui să scriem decât pentru a nu ne speria concitadinii cu răcnetele noastre de ură, dispreţ şi disperare.
Ori de câte ori am presimţit o schimbare în "structurili" mentale interne care mă conduc, am scris ca un (de)posedat ori am tăcut mâlc. N-am reuşit să fiu atras de a(i)urita cale de mijloc, după cum şi în amor am trecut de la nazism la anarhie: n-am avut parte şi eu de niscaiva întâlniri protocolare cu naşii, n-am rânjit şi eu înaintea vreunei rude tâmpe, a unui preot decervelat care să mă-mproaşte cu agheasmă iar eu pe el cu bani, a vreunei vecine cu ochii beliţi pe geam.
Mi-am consumat de fiecare dată sensul în binomul "eu şi tu", când, de fapt, am fost cel puţin şase, după cum spunea cineva:

eu,

tu,

cea care cred că eşti,

cel care crezi că sunt,

cel care cred că sunt,

cea care crezi că eşti...

"Sentimentul de impostură" - o cărţulie ca un RMN

2011-11-26T04:39:00.000-08:00

Kafka povesteşte cum odată - una din puţinele dăţi când a cerut voie să lipsească de la birou o zi, doar una -, el, funcţionarul model, a ataşat cererii radiografia plămânilor săi bolnavi... (Belinda Cannone - "Sentimentul de impostură")

Cât de visători îmi par scriitorii-diagnosticieni! Aproape că îi suspectez că nu pricep un lucru evident: boala din lumea valorilor a cuprins cele mai adânci straturi ale sufletului, pătrunzând până în inconştientul nostru colectiv. Cui îi mai pasă astăzi că uzurpă locuri menite altora, că postura în care se află e de... impostor? Nimănui în România pe care o frecventez de la o vreme şi care mă bântuie. Când îl auzeam pe Cioran criticând intelectualii francezi ai anilor 60 pentru fervoarea lor textuală diluată în metafore-clişeu, ori când găsesc în librării cărţulii cum e aceasta a Belindei Cannone, zâmbesc amar ştiind că voi deschide TV-ul sau voi călca în stradă, la serviciu... printre oameni nelalocul lor, într-o lume cu axele sucite, cu polii magnetici tot mai şui! :)

Let there be love! Kind'a love... fuckin' shit! =))

Indecenţa trecerii timpului...

2011-11-21T04:51:00.000-08:00

Zici că lipsa de preocupare şi de perspectivă a tinerilor de azi e indecenţă, că loazele ultimilor ani toacă banii servitorilor Occidentului, dar uite câtă delăsare şi obişnuinţă zace în vârstele mature! Câtă indecenţă la oamenii care nu vor să mai schimbe nimic, care vor numai să admită într-un mod confortabil... indecenţa din urmă: Sfârşitul.

Nostalghia de sine...

2011-11-14T08:54:00.000-08:00

Încep încet-încet să mă-ndrept către mine,

Aveam nevoie doar de un marcaj rutier cum eşti tu,
Aveam nevoie doar să ştiu că nu mă-nşel aşa cum sunt,
Doar asta căutăm în jur cu toţii: confirmări pentru cum suntem

Căci teama de a fi aceiaşi noi ne-ndreaptă către ceilalţi
Şi ni se cere mult prea lesne renunţarea la sine,
Când sinele e bunul cel mai de preţ
Pe care i-l poţi oferi Celuilalt.

Celălalt-ul meu e Dumnezeu, Prieten sau Iubită...

Axioma relaxării...

2011-11-08T12:24:00.000-08:00

Ne-am aşezat la rând cuminţi şi am aşteptat să fim strigaţi. Nici acum nu ştiu dacă aveam voie să intru cu el în momentul discutării cazului, dar m-am încumetat - fiind cel mai mic dintre fraţi şi cel mai încercat. Înăuntru era o atmosferă destinsă, cu doamne coafate şi tineri medici flirtomani. Unul dintre ei şedea chiar pe o masă şi bâţâia din picioare. S-a uitat pe radiografii, pe hârtii, i-a aruncat o privire în treacăt lui papa, câteva cu subînţeles colegilor, şi-apoi mi-a spus să-l scot din sală. Nevrând să plec fără vreun răspuns, m-am întors şi-am întrebat: cât timp va dura? Între două săptămâni şi o lună, mi s-a răspuns. Am mulţumit ca unei vânzătoare de bilete şi-am ieşit închizând cu grijă uşa, să nu fac zgomot...
Mi-am adus aminte de comisia oncologică la care l-am dus într-un cărucior cu rotile pe mon papa în urmă cu vreo patru ani. Tot pe mine m-a sunat îndată ce a ajuns la spital adus de ambulanţă în prima zi, după ce căzuse în plină stradă, iar primul care a aflat diagnosticul fatal de la o asistentă grăbită ce frunzărea fişele multor alţi pacienţi... tot eu am fost. Atitudinea medicului specialist oncolog mi-a revenit ca un clişeu în minte după vreun an, când ni s-a furat butelia şi-am chemat poliţiştii să constate. Criminalistul venit să ia urme şi să fotografieze discuta pe urmă, în drumul către secţie, despre partida ce urmează să o aibă la pescuit cu tovarăşul său...
Inexorabilul care le dă oamenilor îndrăzneala relaxării mi se pare fascinant. Să-i vorbeşti detaşat celui din faţa ta, ştiind că e mai condamnat decât un băţ de chibrit la extincţie, mi se pare o inconştienţă crasă ori luciditatea din urmă. E ca şi cum ţi s-ar descrie cu precizie sfârşitul universului şi te-ai apuca să cauţi elixirul tinereţii. Abia acesta-i hedonismul pur. Şi tot ce ne-nconjoară devine tehnică numai constatatorie: psihiatrul care ne găseşte cauzele delirului, dar nu şi sfârşitul său; endocrinologul diagnostician care joacă zaruri cu inteligenţa şi cu arta lui pe seama corpului nostru; clericii care ne vând speculativ bilete de intrare în Loja de Apoi; chiar şi artistul care se zbate să cuprindă în secţiuni de aur ceva ce numai ochiul nostru ştie... iar noi nu. Marii specialişti sunt nişte mari nepăsători...

P.S: Renunţaţi la fumat cât mai puteţi învinge scuzele!

Despre avantajele de orice fel... sau Întoarcerea la Raţiune

2011-10-27T06:56:00.000-07:00

Am înţeles - marketingul existenţial transformă orice ţoapă înzestrată natural într-un comerciant, iar loazele moştenitoare în şantajiştii Noii Lumi Noi. Oricine deţine astăzi un cât de mic avantaj, asupra Naturii sau asupra Celuilalt, nu ezită să-l exercite cu asupră măsură. Antropologii care ne plângeau de milă că suntem lipsiţi de arme înaintea vicisitudinilor naturii, maimuţe goale şi fără apărare, să ia aminte de la ce se-ntâmplă în jur...
Desigur, Noua Lume Nouă e Lumea Crizei. Spre deosebire de Lumea Nouă - aceea descoperită de Columb sau inventată de Părinţii Americii -, Noua Lume Nouă e în esenţă preistorică şi totodată postistorică. E lumea în care totul se joacă pe ultima carte, lumea în care continentele se rup unele de altele cu de la sine putere. Ca un zefir subtil ce se strecoară pe sub uşi luându-ţi vlaga din picioare sau din şale, deşi poartă un pseudonim pervers, înşelător - Globalizare.
Lumea valorilor, lumea dreptăţii şi libertăţii, cea în care m-am născut ori care s-a născut în mine, are de înfruntat slăbiciuni de caracter pe care poate doar "sfinţii închisorilor" le-au întâlnit. Ceea ce îmi face lupta mai frumoasă. Pentru că, nu-i aşa?, "existenţa se justifică veşnic doar ca fenomen estetic"! Oamenii cu-adevărat puternici au azi prilejul să-şi dovedească viabilitatea ontologică... :)

Iubesc femeia... din Bhutan! :)

2011-10-16T02:56:00.000-07:00

Să mă ierte Cristian Vasile că-i pastișez romanţa, dar ca regina din Bhutan puţine cuvioase ne-au rămas... Câtă delicatețe, jucată ori ba, ne-nvaţă asiaticele roiale! Creștinele noastre să șadă într-un colț spășite și să ia aminte, să nu se mai calce-n picioare spre raclele şi osemintele sfinte...

P.S: Pozele sunt de vineri, de la Balul Bobocilor, unde m-am dezlănţuit cu "produsele" ultimului meu deceniu pedagogic! Orice zâmbet e o fiară îmblânzită... :))

Interpretări bune şi proaste... sau halucinaţia ridicolă :))

2011-10-14T06:27:00.000-07:00

Ce poate fi mai uşor de acceptat decât un zâmbet? E, totodată, şi cel mai rar, mai scump dintre lucrurile de azi, o resursă dintre cele mai valoroase şi mai regenerabile. Aproape dansând printre oameni sau maşini, m-am proţăpit înaintea funcţionarelor de la diferite ghişee ca să-mi plătesc facturile ori să legalizez acte pentru dosarul care-mi accesibilizează gradul pe care-l urmez. Părea că ziua asta mi-a fost dedicată întrutotul, că soarele s-a grăbit să înlăture norii ca să-mi arunce priviri de adolescentă îndrăgostită, că sediile firmelor îşi schimbă orarul după ritmul paşilor mei sau după culoarea semafoarelor pe care le-ntâlneam. Până când... până când am ieşit din ultima instituţie unde mi-am dat obolul şi mi-am potrivit căştile pentru muzică în urechi, dând peste un găinaţ de turturea uscat de-a binelea. S-a desprins uşor, dispreţuindu-mi entuziasmul din orele ce tocmai trecuseră în extazul meu mistico-instituţionalo-feminino-funcţionăresco-zâmbesc. Un rahat, deci, cât se poate de concret, de pe gulerul gecii mele, făcuse atâtea femei frumoase să-mi zâmbească. Şi eu care am studiat atâta filosofie... nu mi-am aruncat un ochi îndărăt, către haine! Sunt un om noro(co)s! :))

Non tutti francesi lardoni, ma buona parte...

2011-10-09T16:45:00.000-07:00

Cred că în Dumas am găsit expresia... şi cât de realistă! Vă iubesc, francezi, laolaltă cu americanii, adversarii voştri de concepţie! :))

Ceva îmi scapă...

2011-10-07T05:18:00.001-07:00

Revin la o temă au fond ontologică. Pe ea se bazează cei mai mulţi din jurul meu sau din jurul nostru, breşa existenţială fiind speculată cu vârf şi-ndesat de prestidigitatorii vieţii. Ca şi cum n-am fi creaţi cu toţii după acelaşi program, ci suntem predestinaţi să fim consumatori şi producători, vânat şi prădător...
Mi-este mai la-ndemână să constat în jur slăbiciuni structurale decât să-mi percep disfuncţia de bază care m-a condus la rolul de întreţinător al halucinaţiilor unei mame cameleonice şi-a unor fraţi speculativi. Nici în cazul şefilor nu sunt lămurit a cui forţă e mai percutantă: cea brută - fondată pe agresivitate, ori cea elaborată - întemeiată pe zâmbete şi cuceriri? Categoric e că şefii lipsiţi de subtilitate şi de umanism au pierdut rapid fotoliul, cu propriu-mi concurs pervers, o recunosc...
Latura sensibilă mă face să-mi dedic trei sferturi din timpul vieţii altora şi doar o infimă parte mie, aproape dintr-un surplus pe care mi-l gestionez al dracului de prost. Am o constituţie mentală aproape hegeliană, unde sclavul e conştient de firele ce-i fac stăpânului viaţa dependentă de muncă. Aşadar, stăpânesc o realitate pe care se bat sistemele, managementul sau agenţiile de acreditare: sufletele tinere, obiectul propriei munci. Şi nu dispun cum ar face-o ele, sistemele, de această forţă, nu mânuiesc în direcţii programate minţile noi, propagandistic. Doar le deschid orizonturi şi le las să aleagă, să reuşească, să greşească. E premisa mea iluministă la care nu renunţ. Să vedem, până unde rezistă pretenţia de raţionalitate? Ştiu, din fericire, că vorbele şi actele nu îmi dispar aşa cum ar dori să dispară materia în găurile negre. Pur şi simplu enunţ viaţa în formele ei cele mai diversificate şi apoi îmi iau tălpăşiţa. Niciunul dintre cei cu care m-am însoţit de când mă ştiu n-aş vrea să creadă că n-am susţinut viaţa... Ea rămâne temeiul dintâi, mai presus de orice religie.

P.S: Am vrut să spun că-mi lipseşte doza aceea minimă de cinism acţional care să mă facă să trăiesc în armonie alături de ceilalţi. Din păcate, încă mai iau lecţii... chiar şi de la copii! :))

Concurenţă (ne)loială...

2011-10-04T05:49:00.000-07:00

Caut în jur locuri care să poată concura serpentinele pe care-mi conduc trăirile, gândurile, dar încă n-am întâlnit imaginea la care să mă opresc, aşa cum de fiecare dată mă opresc la clipele mele de singurătate. Nu ştiu dacă interiorul nostru e oglindirea naturii şi dacă natura însăşi nu e reflexul unui suflet mai mare decât ea, însă face să te întrebi cine e prelungirea cui: noi suntem apendicele Naturii sau ea e substanţa secretată de Creator pentru a ne hrăni? Şi totul se rezumă la dialogul cu El? Sau doar cu Ea?

P.S: Imagini de la sfârşitul săptămânii trecute. Azuga - "Tabăra tânărului antreprenor".

Precocitate...

2011-09-28T08:24:00.000-07:00

Despre o puberă din zilele noastre, comentez în gura mare: "În clasa a VI-a eu învăţam să înot, iar astea învaţă să se... înece?" :))

P.S: Melodia următoare am descoperit-o via link-ul unui prieten pe care l-am nedreptăţit adeseori. Bună alegere, Iuliean! :)

Familii şi efemeride...

2011-09-23T05:15:00.000-07:00

Ajung să cred că anii din urmă ai comunismului şi cei dintâi din capitalism au creat mutanţi sociali. Foarte puţine familii au parcurs ultimii 30 de ani fără defecţiuni structurale. La concluzia asta am ajuns astăzi întâlnindu-i pe Costel şi Mihai, doi dintre băieţii lui Nea' Ovidiu şi Tanti Tanţa.

Ovidiu şi Elena sunt ceilalţi fraţi ai lor, despre care mi-au povestit în sfertul de oră cât am fost în autobuz tovarăşi de navetă... după 15 ani. Aproape că mi se prelingeau în artere lacrimi ascultându-le fericitele poveşti nefericite....

Tanti Tanţa era o creştină venită din Moldova cu Nea' Ovidiu, mecanic de locomotivă, vecini de palier cu noi, pe Rândunelelor, la nr. 7 şi R 5. Ne-am născut unii sub ochii altora (chiar l-am văzut pe Mihai abia născut, cel care azi ţinea în braţe propriul copil! :), şi ne-am admirat reciproc: ei, întrucât din patru fraţi am absolvit facultatea trei, oameni cu carte, zice-se, iar noi pentru că erau cei mai gospodari din bloc şi ţineau sărbătorile, copiii lor fiind cei mai cuminţi şi ascultători de părinţi din câţi ştiam, surorile mele împletind colaci şi cozonaci de sărbători cu ea, cu Tanti Tanţa... )

Iartă-mă, tată, că-mi muşc pumnii şi că izbesc în servantă gândindu-mă la oamenii aceştia cu atâta drag şi la tine cu mama atât de străin, dar trebuia să-l fi văzut pe Mihai cu fiica lui în braţe astăzi, alături de Costel! Numai credinţa poate să-l bucure pe-un tată într-atât! Chit că tu ne-ai învăţat mereu să-i dispreţuim pe creştini, că sunt manipulaţi, adică, iar noi deştepţii! Să-l fi ascultat pe Costel vorbind despre copiii săi, dintre care cel mare doar al soţiei dintr-o căsătorie anterioară. Niciunul dintre voi - nici tu, nici mama, n-aţi fi în stare de atâta dragoste! Poate de-aceea suntem atât de rupţi unii de alţii, eu şi ai mei...

După cele două încercări ale mele de familie ajung să blestem libertatea şi estetica! Niciuna dintre ele nu servesc vieţii: una te transformă într-o caricatură a naturii veşnic în căutare, sau, cum mi-a spus ieri o colegă, într-un "fluture"!, iar cealaltă îţi creează pretenţii nejustificate de în-deplinire! Vrei tu să fie totul "ca la carte", mult prea stupidă prejudecată asta!, când Cartea le-a dat lui Costel şi Mihai, lui Nea' Ovidiu, Tanti Tanţa şi Elena înţelepciunea pe care nici Marcus Aurelius, Epictet, Kant, Hegel, ori... Nietzsche, Freud, Foucault n-au dat-o!

Azi mi-a fost dat să-i văd pe doi fraţi încântaţi de familiile lor. Şi-am retrăit anii aceia când ne admiram unii pe alţii într-ascuns: ei, pentru că nu eram la fel de corigenţi sau primitivi şi brutali ca ceilalţi; noi, pentru că împleteau atât de pios colaci la sărbători şi pentru că zâmbeau, priveau mereu senin! Azi am regăsit în ochii şi în zâmbetul lui Mihai acea seninătate pe care o mai regăsesc, poate, doar la unii dintre elevii mei, la clasele gimnaziale. Doar atât. În faţa vieţii, ei sunt cei mai câştigaţi, o recunosc...

Vârstele adevărului... sau Cum Filonous trebuie să-i cedeze locul lui Hylas...

2011-09-12T03:46:00.000-07:00

Trebuie să te lovească, altfel nu-l poţi dibui. Degeaba urcuşul întemniţatului din peştera lui Platon, pare-se că tot Saul din Tars a fost cel pe care l-a găsit soluţia: adevărul şi voinţa omului sunt mereu incompatibile.
Oricât m-am străduit până acum să înţeleg mecanismele de funcţionare a omului, efortul a fost inutil: filosofia, religia, psihologia, arta sau medicina dau numai explicaţii desprinse de contexte, de real. Bineînţeles, oricine mi-ar putea răspunde că n-am studiat îndeajuns. Dar, să am pardon, oricând o ştiinţă sau zonă disciplinară mi-a produs fake-uri şi stil în loc de adevăruri, m-am retras din faţa ei!
M-am lămurit de curând, citindu-i pe Scruton şi Foucault, că aspiraţia mea de raţionalitate universală nu e decât una pur iluministă. M-am convins că Materia a învins. M-am convins de un adevăr pe care alţii l-au avut de mult în vene: Nimicul heideggerian nimicniceşte de-a dreptul, dar totul se reduce, carnapian, doar la cuvinte...

Invisible...

2011-09-11T03:26:00.000-07:00

Nu ştiu ce făceaţi voi, dar eu mă aflam într-o vacanţă studenţească la sora mea din Botoşani. TV-ul era deschis şi aveam prosopul prins în păr, după duş. Era cam 16 după amiaza şi am urmărit în tăcere câteva imagini aparent statice pe ecran: un zgârie-nori fumegând. Apoi al doilea. Şi o groază apocaliptică ce însoţea comentariile crainicelor. 11 Septembrie 2001. Cu toate tarele ei, nu mă pot opri să iubesc America... :)

Despre competenţa morală... sau Când vom putea descleşta maxilarele?

2011-09-06T05:38:00.001-07:00

Habermas pomeneşte de acţiunea comunicativă şi o leagă strâns de conştiinţa morală. Un exeget ar spune azi că e lupta pe care o duceau socraticii cu sofiştii acum 2500 de ani. Cu un singur amendament: Socrate, Platon şi Aristot îl aveau alături, măcar conceptual, pe generalul Pericle şi înţelesul dat de el democraţiei directe. Adică exact acea formă a democraţiei în care alegătorul şi alesul sunt faţă către faţă, îşi pot citi expresiile chiar. După el, s-a dezlănţuit iadul celor 30 de tirani şi au început lamentaţiile şcolilor etice: stoicii, scepticii, epicureii... A fost însă prea puţin pentru edificiul ridicat de înaintaşi.
Serviciul a pornit şi oamenii revin la reflexele lor. Nicio schimbare în structura mentală a victimelor sau agresorilor. Ba, aş spune chiar că victimele s-au mai înţelepţit şi-au început să se ruşineze că s-au lăsat prostite atâta vreme. Oricum, după aproape zece ani de învârtit într-un sistem, am început să-mi dau seama cât de simple sunt mecanismele de constrângere: maxilarele se înmoaie când locul de muncă şi familia ne sunt ameninţate, iar celebra coadă de maimuţă, cunoscută de oricare dintre noi ca un atavism preistoric, devine deodată pufoasă şi îmbârligată, dacă nu se strecoară docil între picioare, ca într-o scenă unde pechinezul gălăgios face sluj înaintea rottweiler-ului care numai ce-şi rânjeşte caninii, fără vreun alt efort.

P.S: De 20 de ani încă n-au învăţat nimic oamenii puterii din România şi, poate, din întreaga lume. I-a îmbătat izul vremelnic al biopoliticii. Însă biologia şi istoria ne mai arată ceva: odată ajuns în vârf, pierzi sensul adaptării! Puterea n-o să ştie câtă ură şi memorie ascunde îndurarea noastră. Pentru că am înţeles cu toţii, dar mai ales cei între 30 şi 40 de ani, rămaşi aici, câtă furie distructivă ascunde un simplu gest: o ştampilă ca un pumn de fier(e)...

Teritorii...

2011-09-01T08:44:00.000-07:00

Mi-au ţâşnit prin ochi teritorii,
Ca-ntr-un joc de calculator cu grafică proastă,
Ori ca-n "Matrix" şi "Etajul al 13-lea"

Nu se lupta pentru ele nimeni
Şi le-ntindeam înainte cu fiece pas,
Iar ceilalţi se călcau în picioare şi roţi,
Care să fie în faţă pe drumul rămas

Construiam şi deconstruiam teritorii,
Cu orice privire-azvârlită în sus şi-nainte
Aşezam înainte imperii...
Populate cu Mierea-Ursului şi gâze

P.S: E mai săracă viaţa mea că n-am atâta grabă şi victime în ea?

Sepultura - Territory de RoadrunnerRecords

Μέθεξις, nu Metaxa!

2011-08-30T08:01:00.001-07:00

Urmărit în reluare un dialog între Marina Constantinescu şi Horaţiu Mălăele. Oricine îmi va spune d-aci înainte că-ntr-o comunicare autentică nu îşi vâră coada Eros-ul, îl desfid... Iar dacă a fost halucinaţia mea, o menţin! :)

P.S: Oriunde se-nţeleg doi oameni, cumva ei se iubesc!

Eu cu Tine şi cu (S)Irene...

2011-08-28T01:14:00.000-07:00

Adică vrut-ai musai să-ţi areţi puterea
Şi să ne sperii câţi am fost la tine?
Dar nu mă păcăleşti pe mine, tante!
Că-ţi ştiu de-un sfert de veac prea hula

M-apropiai şi eu ca omu',
Iar tu să muşti din talpe numai!
Că nu-ţi ajunseră toţi înecaţii
De mii de ani luaţi cu de-a sila

Te-am învăţat, madame!
Îţi ştiu ca oamenilor mutra,
Nu mi-e străină nicio cută
Am devenit şi eu... o cutră

Să mor nepregătit, nevinovat?
Nici gând... N-am înotat.

P.S: Cred că azi s-a inspirat din fiţele mai marii ei surori de dincolo de-Atlantic, Iren... căci ar fi vrut să-nghită tot uscatul :)

Argumentul celui de-al treilea corp...

2011-08-27T09:51:00.001-07:00

Le-am cunoscut pe celelalte două azi:
Eteric şi lichid;
Dacă mi s-ar grefa bucăţi de piele,
Pe braţe mi-aş întinde valuri,
Pe piept mi-aş pune cerul

Astăzi m-am împăcat cu marea,
Ne-au fost mesageri pescăruşii
Făceau naveta ca îngerii hermetici,
Când la ea, când la mine, când la cer...

Nu ştiu de ce au iubirile astea nevoie
De-atâtea îndepărtări şi-apropieri

P.S: Antroposofii au dreptate, avem corpuri mai multe. Într-una din dimineţile trecute m-am scufundat şi-apoi m-am întins pe spate, plutind cu ochii la cer. Abia atunci am simţit că intru într-o piele mai mare, că intru în alt corp, cu scoici în loc de unghii...

Entropie sau mizantropie? O întâmpinare naivă şi conceptuală în sprijinul poliţiei...

2011-08-24T05:40:00.001-07:00

N-am luat nicio amendă, aşa că n-am de captat bunăvoinţa nimănui. De fapt, singura pe care am luat-o de când mă ştiu a fost o amendă pentru că am făcut pipi după un container când veneam cu mândra de la Iaşi odată, iar un jandarm de la un post de la ieşire din Hârşova m-a legitimat apoi şi m-a sancţionat cu un milion pentru "nelegitimare" (că pentru "exhibiţionism şi profanare de morminte" era dublă amenda, la câteva sute de metri fiind şi-un cimitir, aşa că, după ce am văzut că nu vrea să verifice în baza de date că eram la prima contravenţie şi să-mi dea un avertisment, am semnat procesul verbal şi mi-am recuperat actul de identitate, urmând să plătesc printr-un proces complex şi vizite multiple apoi la Comandamentul Jandarmeriei şi Administraţia Financiară din oraşul de domiciliu... încât să redevin cetăţeanul exemplar din prezent).
Revin, deci, la întâmpinarea din titlu. Poliţiei nu trebuie să-i iau eu apărarea ori să-i justific necesitatea, după cum nu cred că e nevoie să justificăm sistemul educaţional, cel medical sau de justiţie. Într-o lume ideală n-ar exista niciunul dintre ele, iar oamenii s-ar cultiva holbându-se pe zidurile cetăţii, ca în utopia lui Campanella, ori s-ar apuca de creat programe de calculator, aidoma lui Bill Gates şi Mark Zuckerberg, după cum încearcă mass-media să ne inculce astăzi.
Poliţia nu luptă cu infractorii astăzi, ci cu percepţiile, după cum nici războaiele nu mai au decât în ultimă instanţă o componentă mecanică, brută şi frustă. Lupta se dă în kilobiţi şi pixeli. Creierul nostru începe să preia funcţii create de unealta care l-a copiat: ordinatorul. Altfel spus, informaţia vizuală, auditivă şi scrisă creează propria sa dinamică, iar instituţiile şi societatea trebuie să i se supună.
I-a fost uşor sistemului poliţienesc să se desfăşoare în perioadele de creştere economică sau în comunism. Sociologii ar spune chiar că devenise o modă să fii poliţist, aşa cum carabinierii deveniseră în Italia nişte dandy cuceritori, aidoma salvamarilor noştri în timpul verilor caniculare, numai buni de acoperit golurile perceptive şi conceptuale din creierele nude ale nevestelor sau adolescentelor nesatisfăcute. Evident, în perioada 2000-2007 se făceau achiziţii fabuloase în maşini de teren pentru orăşele asfaltate frumos, infractorii de naţionalitate română bântuiau prin Occident, iar poliţiştii noştri cumulau straturi de celulită pe burtă cu fiecare lună şi primă ce veneau. Era firesc să fie prinsă nepregătită poliţia română de condiţiile societale actuale, la fel cum un rottweiler îşi scapă caninii prin ţărână când e hrănit vreme îndelungată cu "ceafă de pui la grătar".
În fine, astăzi am realizat că lupta pe care o duce poliţia e mai întâi una conceptuală sau perceptivă, căci societatea îşi creează propriul rău. Aproape că e un mecanism impecabil de producere a violenţei căreia nicio structură sau instituţie reală nu-i poate face faţă. Să exemplific: media radio-televizată sau informatică generează clişee ale bunăstării cărora nu le poate face faţă majoritatea. Majoritatea e formată în România, dar şi în Italia, Franţa, Germania sau Marea Britanie din proletari care nu ating aşa-zisa "clasă de mijloc". Clasa de mijloc e un concept la fel de volatil ca monedele exotice, francul elveţian şi coroana daneză. Cei mai mulţi indivizi ai speciei umane poartă frustrări adânci, generate de percepţia fericirii prin acumulare, inconştienţi de un fapt simplu economic: resursele sunt limitate, nevoile sunt nelimitate... plus că populaţia planetei creşte exponenţial în raport cu percepţiile pe care publicitatea şi politicile de marketing le construiesc. Cum să nu devină agresive specimenele hrănite virtual cu iluzia bunăstării şi lipsite real de posibilităţile obţinerii ei? Asta e cea mai bună cale de a crea dependenţe pentru şomerii sau pensionarii care se calcă în picioare la pachete, la reducerile de preţuri şi la hramul nu ştiu cărei mânăstiri, în campaniile electorale etc. Monstrul a fost creat, boala evoluează; urmează remediul.
Astfel, dacă îşi închipuie cineva că poliţia nu e suficient de fermă când reacţionează la infecţiile sociale care sunt infractorii, agresorii, acela va comite o eroare psiho-socio-logică. Mai întâi să-şi creeze societatea scopuri sau aşteptări adecvate posibilităţilor şi cetăţenilor ei, iar abia apoi să le reproşăm autorităţilor că nu reacţionează suficient de dur. Altfel spus, boala noastră vine din comercializarea gândirii. Dacă ne convine, atunci să ne aşezăm comozi în fotolii şi să privim spectacolul propriei decompozări...

P.S: Ca oricare, am şi eu pasiunile mele stupide. Una dintre ele e furia transmisă de Eminem, cu toate clişeele lui. :)

Fantasme şi negustorii... sau Locul de refugiu al obiectivităţii

2011-08-20T03:48:00.000-07:00

Roger Scruton are în Cultura modernă un capitol intitulat "Fantezia, imaginaţia şi negustorul". El porneşte de la o distincţie a lui Coleridge între imaginaţie şi fantezie, unde fantezia poluează lumea comercializându-i capitalul de valori, în timp ce imaginaţia păstrează contactul autentic al individului cu lumea valorilor. Scruton dă exemple din cinematografie şi mass-media, unde moartea şi sexualitatea sunt reduse la simplul spectacol mecanicist al descompunerii, dezmembrării sau luării în posesie a corpului cuiva, în lipsa oricărei semnificaţii care să depăşească actul ca atare. Totul e brut şi livrat de alţii, nimic elaborat şi descoperit de consumator.
Nimic nou până aici. Toată lumea ştie că filmele din categoria B au ca schemă de turnare trinomul frustrare - violenţă - sex. Mi-a atras atenţia însă accentul pus de britanic asupra exacerbării emoţionalului din noi, mai ales că am fost revoltat întreaga viaţă de şarlatanii care şi-au declinat responsabilităţile prin apelul făcut la emoţiile noastre. Aici nu intră doar pocitaniile care-şi târăsc membrele contorsionate pe străzi ori scormonesc în tomberoane ostentativ, dar şi Don Juan-ii sau Clementinele care-şi unduiesc reptilian torsul ori bicepşii prin centrul oraşelor. Şi doar atâta fac.
Toate aceste modele, uşor de recunoscut în jur, spune şi Scruton, sunt forme ale desacralizării morţii, sexului, sentimentului. Dar ca să nu fie luate consideraţiile acestea ca un delir personal, îl citez pe intelectualul britanic:

"Emoţia sentimentală e uşor de confundat cu lucrul real, deoarece ambele au, măcar la suprafaţă, acelaşi obiect. Dragostea sentimentală pentru Judy şi dragostea reală pentru judy sunt îndreptate amândouă către Judy şi implică gânduri delicate al căror subiect îl reprezintă ea. Dar această asemănare superficială indică o diferenţă profundă. Centrul adevărat al dragostei mele sentimentale nu este Judy, ci eu însumi. Pentru sentimental important este nu obiectul, ci subiectul emoţiei. Dragostea adevărată se concentrează asupra celuilalt: se înveseleşte de bucuria lui şi se întristează de durerea lui. Dragostea neadevărată a sentimentalului se concentrează asupra sinelui şi tratează bucuriile şi durerile obiectului său doar ca pe un pretext pentru a juca rolul care-o atrage cel mai tare. Poate părea că se întristează de suferinţa celuilalt, dar nu se întristează cu adevărat. Pentru că, în secret, sentimentalii de abia aşteaptă suferinţa care le aduce lacrimile-n ochi. E un alt pretext pentru gesturi nobile, o altă ocazie de a contempla imaginea unui sine inimos" (p. 91).

Şi dacă aceste considerații ale lui Scruton par subiective, faptul că ele corespund cu ale mele deja le fac mai obiective, oferindu-mi încrederea că intuițiile pe care le am de câţiva ani încoace sunt corecte şi potrivite realităţii. Singura mea revoltă rămâne că escrocii îşi continuă jocul şi după ce sunt descoperiţi, ceea ce mă face să cred că suferă de o profundă separare de realitate sau trăiesc paralel, schizofrenic.

P.S. Cine are testosteron destul şi e un pic masochist va fi atras de tipa din clipul de mai jos, fiind încântat inevitabil de frumuseţea, stăpânirea de sine şi sex-appeal-ul ei, poate încercând să-i găsească şi partea sensibilă. În realitate, e o vedetă de filme porno - Sasha Grey -, specializată şi cu reacţii pe care psihanaliştii sau psihiatrii le-ar numi "lipsite de empatie". Curvele chiar n-au suflet, deşi se pricep să mimeze prezenţa lui foarte bine. Aviz amatorilor! :))

Ce este spiritul unei comunităţi şi alte note subiective...

2011-08-18T03:33:00.000-07:00

Îmi plac ironiile strecurate de autori în texte, aparent rupte de contexte, ori că sunt ei poeţi, romancieri sau cercetători ai vreunui fenomen cultural. Asta mă atrage mai mult decât construcţiile teoretice sau estetice pe care le prind ei între coperți. Distincția lui Foucault, de pildă, între utopiile socialiste, proletare şi cele capitaliste stă în aceea că ultimele "au prostul obicei de a se împlini", iar asta mi se pare savuros de macabru, zilele noastre nefăcând altceva decât să confirme individualismul sălbatic stradal şi corporatismul financiar-bancar ca utopii capitaliste împlinite, utopii în care statele îşi declină responsabilitatea. Bineînţeles, "utopie împlinită" e o formulă autocontradictorie, lipsindu-i doza de inexistent pe care o reclamă, etimologic, orice utopie.
Ca o notă subiectivă, aş zice că Foucault producea sofisme când privea introducerea igienei în şcoli sau interzicerea sexualităţii în spitale drept forme de înregimentare, ca o pornire de la propria lui nevoie de manifestare. Asta m-a făcut să-mi amintesc o impertinenţă ignorantă pe care am comis-o la un seminar din studenţie, când am remarcat că Foucault îşi poate pierde credibilitatea ştiinţifică dacă se lasă influenţat de apartenenţa lui sexuală în desfăşurările discursive despre istoria sexualităţii şi viaţa marginalilor. Mai ales că în era globalizării nu mai există marginali.
Totuşi, îmi aduc aminte că pe-atunci seminaristul şi Raluca, cea care prezenta un proiect pe Foucault, n-au reacţionat la fel de agresiv la adresa mea la fel cum au făcut-o câţiva dintre colegi, poate mai nefamiliarizaţi decât cei doi cu subiectul. Citesc însă acum chiar la Foucault că în ştiinţele umaniste nu te poţi desprinde de o anumită ideologie ca cercetător, deci îl pot bănui chiar pe intelectalul francez că încearcă să-mi facă acceptate nişte convingeri de-ale sale cu privire la homosexualitate sau ideologia de stânga. Oricum ar fi însă, mă bucur să cumpăr cărţile şi să citesc numele foştilor colegi, seminarişti şi profesori, asta măcar şi ca bucurie că mă împărtăşesc de la o comunitate, oricare ar fi ea.
Dar ce mai face astăzi raţiunea? Pe unde se mai ascunde şi în ce se recunoaşte? Întrebările acestea par să vină în mintea oricui contemplă spectacolul cotidian al destructurării orice-ului. Drepturile civile nu mai reprezintă adăpostul ei, al raţiunii, cu atât mai mult cu cât baza economică a acestor drepturi civile a dispărut.
Ceea ce încearcă să cultive sistemele de putere din lumea de azi nu e sentimentul că ar trebui să fim solidari în faţa crizelor, ci că ne ducem la vale cu toţii atunci când le e rău unora, dar nu că le va fi bine tuturor dacă le va fi bine unora. Unde mai poate fi găsită, deci, raţiunea? N-ar mai trebui născocite discontinuităţi sau crize în anumite perioade. Convulsiile fac parte din simptomatologia oricărei boli de soiul ăsta, la fel cum tusea tabagică e semnul rezistenţei corpului ce încă opune rezistenţă şi vrea eliberare, altfel ar cădea în letargie şi s-ar epuiza. Întrebarea e care sunt regulile de funcţionare valabile dincolo de "schimbările permise" în istorie? Cele bio-economice sau bio-politice? Regulile morale cu semnificaţia care le-a mai rămas încă?
Înaintea impotenţei sau agresivităţii (a doua poate fi consecinţa celei dintâi!) guvernelor centrale nu poate să apară decât soluţia comunitară. Pe filieră religioasă, aminteşte Foucault, quakerii şi metodiştii - două comunităţi disidente ale bisericii anglicane de la 1700 -, luptau printr-o severă reformă morală şi a manierelor să se sustragă sistemului penal gestionat de aristocraţia ce deţinea puterea. Quakerii şi metodiştii reprezentau societăţi mic-burgheze, totuşi. Era lupta grupurilor, poate a comunităţilor cu autoritatea politică, mai ales că vreme de 300 de ani puteai fi spânzurat fără probleme în urma unui edic regal, la ciripitul cuiva influent (exemplul ăsta e nepotrivit pentru ce înseamnă misionarism sau prozelitism, cred: fiul rătăcitor avusese parte de casă anterior - la fel cum un convertit nu e totuna cu un adept "salvat" din ateism).
După aproape zece de ani de muncă în mijlocul unei comunităţi, pot spune că spiritul acesta l-am observat şi eu de nenumărate ori, de la încercarea de schimbare politică a unor directori de instituţii şi până la silirea enoriaşilor unei parohii să accepte un preot nou la ordinul arhiepiscopal. Probabil că aceleaşi sentimente au încercat şi quakerii de la 1700 când şi-au reglat propriile conduite de interior ca formă de reacţie la sistemul juridic dictat de aristocraţia de atunci. Nu ştiu cum e să ai satisfacţia comuniunii din familie la cină sau când se naşte vreun miel în iesle, dar ştiu că am împărtăşit rezistenţa şi victoria, dârzenia cu acei oameni, mulţi dintre ei nefiindu-mi cunoscuţi, iar ei necunoscându-mă.
Când, totuşi, o comunitate se consolidează apare o manifestare ciudată: ura şi dispreţul membrilor ei, ai unei confesiuni religioase, de pildă, este mai adâncă faţă de eretici decât cea faţă de atei sau faţă de membrii altor religii. Cel puţin asta susţine Roger Scruton, în "Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligenţi" (titlu jignitor, de altfel, cu toată vocaţia lui comercială - chipurile, din orgoliu şi snobism, mulţi vor cumpăr cartea!). Exemplele lui mi se par convingătoare: şiiţii musulmani urăsc mai mult suniţii decât creştinii cu care sunt vecini, iar în Europa, calviniştii creştini îi urăsc mai mult pe luterani decât pe atei. Teama de erezie se pare că e mai mare decât cea de ateism. Ne putem întreba: îi e teamă păstorului mai mult să nu i se rătăcească vreo oaie decât de lupii ce dau târcoale turmei?
Între Gemeinschaft und Gesellschaft - a lui Ferdinand Tönnies, firesc mi se pare în lumea de azi să alegem comunitatea, nu societatea. Pentru suportul moral-simbolic pe care mi l-a oferit comunitatea din care încep să fac parte, mă simt dator să-i întorc serviciul... făcându-mi serviciul.

Ce înseamnă "cineva se ocupă"?...

2011-08-16T03:37:00.000-07:00

Nu ştiu cum vă plimbaţi voi pe stradă, nici gândurile care vă traversează când întâlniţi alte chipuri, dar ştiu cu ce mă confrunt eu zi de zi. Unora li se pare că am atitudine de nabab sau ins fără griji. Asta face să cumpăr de la comercianţii cei mai generoşi în preţuri sau să fiu acostat de repauzaţii societăţii pentru diverse cauze aşa-zis umanitare.
Poate că mufa pe care o am inspiră şarlatanii. Asta nu o neg, o simt din familie de ani de zile şi până în prezent: fraţii au învăţat cum să mă folosească, cei mai vechi prieteni au extras cele mai fertile momente, iar mândrele cu care am convieţuit, două la număr, s-au folosit cât au putut de caracteristica asta. Pe prima am ajutat-o să-şi ia doctoratul în psihanaliza culturii, iar pentru a doua "am luat" multe examene la un master de Antropologie şi Istorie Europeană. M-a durut în pix. "Am vrut să mă cultiv", mi-am spus. Acum doar ţin pe picioare o babă senilă cu manifestări obsesiv-compulsive, adică pe maman, iar viitorul mi-l desenez pe o pânză aruncând o găleată cu rahat în dreptul ventilatorului. Punct.
Totul e sub control. Oamenii sunt fericiţi când totul e sub control din cauza impotenţei lor de a fi raţionali. Economic, dar şi uman. Acum ţin sub control două existenţe, un serviciu, o casă şi câteva relaţii virtuale de prietenie. E şi asta ceva faţă de ce (n-)au alţii.
Azi m-a oprit un dezaxat din drumul meu spre casă. Avea o cicatrice pe gât şi tremura ca frunza. Mutra mea e de om blând, chiar de pămpălău aş spune, de aceea cred că a-nceput să tremure - nu se-aştepta să-l iau tare şi să-l controlez atitudinal. Dar am făcut-o. Pentru că m-am săturat să fiu tolerant. Am suficiente mecanisme de îngenunchiere a javrelor cotidiene şi-i pot stăpâni bine din gesturi şi priviri, chit că în rest las destul spaţiu arbitrariului şi altor victime. Nu însă mie, mi-a ajuns cât am fost victima propriei familii, a prietenilor şi-a celor două mândre.
Aşadar, insul mi-a întins mâna tremurând şi-a încercat să-mi spună o poveste: "Ştii, vreau să fac o formaţie!". "Aşa, şi?". "Şi am nevoie de-ajutor", a bâiguit. I-am strâns puternic mâna devenită flască şi l-am bătut pe umărul drept, zâmbindu-i ştrengăreşte pe sub ochelari: "N-am timp acum!". Şi mi-am continuat drumul, urmărindu-i reacţiile cu coada ochiului şi fiind gata să-i ard una dacă se întindea după mine. Lumea de azi te face paranoic, nu negaţi.
Sunt ca un arc. Orice iese din cadrele raţionalităţii îmi provoacă repulsie. Şi sunt mulţimi de lucruri. De la rânjetele tâmpe ale zăcătorilor pe garduri şi până la subtilităţile argumentative ale academicienilor mânjiţi de sisteme. Niciun antivomitiv nu mă poate salva de greaţa proprie şi faţă de mulţi alţii. E un sentiment pe care îl au cei cu demnitate. Şi ţin la demnitate, oricât m-ar costa asta. Îmi cresc ţepi şi pe faţă, nu doar pe spinare, când îmi atingi demnitatea.
De fapt, am scris asta pentru că mi-e scârbă. Mi-e scârbă de milă. Mi-e scârbă de mila pe care o cer mulţi. Cei care poate supravieţuiesc mai bine decât mine, unul care trăieşte modest, echilibrat, sănătos, revoltat şi care urăşte mulţimile. Îi scuip şi îi desfid pe cei ce-au renunţat la ei. Nu mi-este milă. Nici nu cer milă. E o existenţă de rahat, ştiu bine, din care facem bici cu toţii să pocnească. Dar nu mă plec. Nu vreau să stau încovoiat înaintea mea... Doar a mea.

Înainte! Înainte! (Înainte... era mai bine)

2011-08-14T01:43:00.000-07:00

Văd zilnic la întoarcerea de la plajă o mașină de pompe funebre argintie, cu înscrisuri gotice pe ea, alimentată cu zor de șoferul ei la o benzinărie din apropierea blocului. O fi având chiar aşa mult de lucru, atâtea drumuri de făcut? Ori oamenii se-ascund să moară în ultima vreme şi, poate, înmormântările se comit, mai nou, la adăpostul întunericului?
Nu ştiu, eu sunt iritat mai ales de fâstivalul ăsta de muzică electronică ce mi-a răpit locul de pe nisip, lângă Radio Vacanța. Au plasat nişte corturi ca de botez între blocuri sau cum sunt cele din armata americană, iar în stânga şi-n dreapta sunt munți de gunoaie ale distracției.
Expresia "Muzică electronică" mi-a amintit de un prof șugubăț din facultate, unul cu aer de boier antebelic, cu baston şi pălărie ("mit stock und hut"), care ne-a întrebat odată ce curs avem după seminarul lui şi, când i-am spus că avem "filosofia minții", a fluierat uimit și a întrebat retoric: "Dar... mai există şi o altă filosofie"? :)). Cam aşa, face să te întrebi acum: "Mai există și altă muzică decât cea electronică?"...

P.S: Imaginile astea sunt de alaltăieri, aproape de răsărit. Azi chiar erau mormane de gunoaie şi lume puhoi printre ele. Sau invers...

Update (16 august, după vreo 5 zile): Pff, cred că mi-au citit blogul ăştia, ori mă mir eu prosteşte pentru acte fireşti în lumea civilizată! Azi, un tip şi-o tipă culegeau de pe nisip gunoaiele; crezând că sunt voluntari ecologişti, iar noi, cei aflaţi în concediu, stăm întinşi între pet-uri ca nişte orci eşuate, m-a cuprins jena şi m-am îndreptat către flăcău ca să-mi ofer ajutorul. "Sunteţi voluntari?", l-am întrebat. "Nu, facem curăţenie după evenimentul de zilele trecute", mi-a răspuns. "Dar sunteţi plătiţi pentru asta?". "Da". Şi m-am întors la locul meu. Acum, nu ştiu dacă am procedat bine să mă bag în seamă, ori să mă retrag fără să-i ajut, dar m-am simţit bine să văd plaja curată din nou, aşa cum o ştiu de multă vreme în locul acela, mai ales că am grijă mereu să nu poluez mediul cu lăturile mele. Bineînţeles, m-a speriat un dialog surprins între flăcău şi un coleg de-al lui, care spunea că evenimentul se va derula aici încă "şapte ani de-acum înainte". Dacă strânge cineva ce lasă în urma lor petrecăreții, n-am nimic împotrivă. De când s-au inventat căştile audio nu mă mai tulbură nimic... :)

PPS: Tot mai mult îmi place Jean Moscopol :)

Miopia existenţială - o tară estetică...

2011-08-11T01:58:00.000-07:00

Am constatat că, în percepţiile individuale sau colective, fanfaronii şi oamenii de treabă sunt uşor de confundat. Radarele funcţionează numai la câţiva, iar aceştia evită discret încurcăturile şi "încurcătorii". Miopia existenţială e o boală reactualizată şi întreţinută mediatic. Refuz să cred chiar după trei decenii că în lume sunt atâţia proşti, deşi în fiecare zi şi drum primesc... contraexemple. Mă îngrozeşte inexpresivitatea multor chipuri, încremenirea din gesturi sau priviri. Nimic natural, nimic uman. Curând n-o să-mi mai fie milă. O merită, o merităm...
Am vrut Imaginea. Iată de ce-i urăsc pe Marii Jucători ai Privirii. Sunt aidoma celor de la bursă, construiesc pe Nimic, speculează!

P.S: Urmăriţi uneori ochii escrocilor, veţi vedea cât de inatacabili par ei, ca şi când ofensa întregului univers li s-ar fi adresat! Evident, în secundele - 1 şi + 2 vor fi aceiaşi dintotdeauna...

PPS: Bine, s-ar putea ca unii să considere că toleranţa, bunătatea, mizericordia sunt forme de imbecilitate, o slăbiciune a firii. Nietzsche, Foucault le-ar da suficiente argumente, la fel ca multe cazuri ale zilei. Şi s-ar putea să nu se-nşele, ce-i drept. Există o problemă, totuşi, de pus şarlatanilor: dacă omul bun dinaintea voastră nu e un idiot, ci unul care vă depăşeşte prin IQ şi bunătate... răutatea, vă asumaţi consecinţele?

Jegoşii...

2011-08-08T02:15:00.000-07:00

Bine că vă îndopaţi copiii cu snacks-uri şi că fumaţi slim-uri, având burdihanele puse la cale cu shaorme şi beri! Decât să-mi stricaţi mie dimineţile cu resturile voastre aruncate pe plajă şi în mare, mai bine vă duceţi la turci şi la bulgari! Cei ce trăiesc în Deltă, la Cazane sau în munţi ştiu cui mă adresez. Neam prost şi împuţit suntem. În plus, nici să mergem pe trotuare nu ştim. Ne călcăm în picioare unii pe alţii şi ne privim ca boii. Pe trotuar, zic, nu pe stradă, căci strada e o junglă rutieră, orișicum...

Ordalii şi anchete... sau De la Kafka la Foucault

2011-08-07T11:39:00.000-07:00

Mi-am înțepenit grumazul citind pe plajă câteva studii de Foucault, iar acasă "Procesul" lui Kafka. Evident, fac greșeala celor care încep să iubească o ştiinţă, o religie sau artă şi le ignoră pe toate celelalte ori le reduc la ce-i atrage mai mult.

Aşa e obsesia ideii în filosofie: nu mai poţi citi o poezie, un roman sau vedea un film fără să-ţi faci în cap mii de reţele, împrumuturi sau bănuieli. E drept că majoritatea creatorilor, autorilor sunt nişte hoţi, prestidigitatori ai sufletelor, dar nici să-i suspectăm pe toţi de rea intenţie. Printre ei mai sunt şi ignoranţii, cei ce redescoperă fierberea apei printr-un alt procedeu, cu mult mai complicat şi la mai multe sau mai puţine grade. Pe aceştia încă îi mai putem credita cu absenţa relei intenţii.
Revin la idee. Am găsit proceduri la fel de absurde în dreptul penal cercetat de Foucault ca şi în cercul de cutume în care e prins Josef K. al lui Kafka. Probele pe care trebuia să le treacă suspectul în descrierile lui Foucault, numite ordalii, puteau să-i aducă acestuia moartea, dar şi convingerea celorlalţi că e nevinovat. De pildă, fiind aruncat un bănuit în apă, legat de mâini şi de picioare, era socotit nevinovat când apa îl înghiţea (apa l-a primit, deci e nevinovat!), iar dacă nu... era cu certitudine autorul fărădelegii şi urma pedeapsa (de obicei prin spânzurare, închisoarea nefiind considerată o pedeapsă). Cred că într-un discurs al pictorului din roman, Titorelli, Kafka se joacă şi el de-a filosoful cu termenii realitate-aparenţă. Pomeneşte de achitare şi tergiversare, dar achitarea propriu-zisă nu se realizează niciodată, ci numai achitarea aparentă şi tergiversarea. Pedeapsa va veni neîndoios. Dacă e pictorul cel care vorbeşte, atunci Kafka şi-a ales bine mesagerul, pictorii fiind specializaţi în tehnicile aparenţei. Stăpâneşte cineva ochii noştri mai bine decât ei şi moştenitorii lor din artele vizuale? Nu cred. Au învăţat să facă bani de mii de ani păcălind ochiul. Celui care speră să fie salvat, din ghearele justiţiei ori ale frumuseţii (redate de pictor), se înșeală, meritându-şi soarta din finalul romanului - înjunghiat "ca pe un câine"(deşi n-am văzut vreodată un câine înjunghiat, ci numai porci).
Neinspirată alegere, deci, să-i citesc pe cei doi în aceleaşi zile. N-am făcut decât să-mi re-creez imaginea tristă a individului prins în angrenajul atât de încărcat cu sens al unui sistem care îşi pierde sensul. Preferam "Ce este un autor?" şi "Ce sunt Luminile?", două conferinţe mai potrivite pentru nevoia mea de text, decât inventarul ororilor din "Adevărul şi formele juridice", al lui Foucault, potrivit pentru nevoia mea de real.
Nu sunt hotărât ce e în mai mare măsură scrierea lui Kafka: un scenariu cinematografic sau dramaturgic (pe alocuri aşa se prezintă), halucinaţia unui autor de jurnal, o comedie tristă? Incoerenţele, inconsecvenţele discursului autorului îl plasează la extrema de jos a logicii, deşi raţiunea şi logica sunt invocate pe întreg parcursul cărţii. Adeseori am avut sentimentul că îşi bate joc de mine chiar, aproape forţându-mă să retrăiesc aceleaşi stări cu ale personajului său. Mi s-a părut jignitor pentru că facem oricum proiecţii când citim şi empatizăm cu eroii, nu trebuie să fim chiar traşi de mânecă.
Ce intenţie a avut? În ce context a purces la scrierea asta? De ce i-a ales un sfârşit atât de previzibil, grotesc personajului? Existenţa capitolelor neterminate, ataşate la finele cărţii de către editori, îmi confirmă bănuiala că lucrarea nu dispune de înţelesuri supraetajate, de intenţii atent şi coerent învăluite în pasaje aparent neimportante sau neinteresante. E, cred, aproape un instrument deconstructivist intuitiv, empiric, dar şi unul ce poate fi folosit pentru plăcerea estetică pură şi simplă, pentru descrierile de atmosferă şi pentru analiza psihologică a expresiilor, a mimicii şi gesticii personajelor. Rămân suporterul lui Foucault, poate şi datorită stilului dialogal în care îşi desfăşoară argumentele, întrucâtva similar celui al lui Rorty, de gândirea căruia mă atașasem în anii facultăţii. Parcă nu mai vreau să-mi livreze imaginaţia lui un autor sau altul; găsesc eu haine pentru ideile sale, numai să dea idei...

Cultul prostiei şi-al vietii... sau Religia Străzii

2011-08-07T11:32:00.000-07:00

Demult, moartea nu ne rușina
Iar morții ne erau eroi,
Dar astăzi, azi ne privim cu jenă
Când murim și cerem străzii îndurare

De parcă eternitatea vieții are,
'Nainte şi-napoi,
Altceva decât șiruri de tigve,
Iar caldarâmul alte dale,
Decât falangele moșilor noștri...

P.S: Ieri, la-ntoarcerea spre casă, un cortegiu funerar pornea de la scara unui bloc. Tinerii si tinerele însoțitoare se uitau la trecători cu jenă, de parca ar fi comis vreo indiscreție. Nătângilor, faceți ce fac de milenii oamenii, altceva nimic!

Două calităţi aristotelice...

2011-07-26T04:32:00.000-07:00

Uşorul şi greul.

Eu mă pieptăn al naibii de greu,
Mi se încurcă perii-n cap ca şerpii Medusei,
Dar ţie... ţie-ţi dansa peria-n păr
Şi-ţi săruta oglinda gura dimineaţa
Cu dinţii tăi rechinieni cu tot;

Pentru cei mai mulţi dintre noi
Greul are un sens dinainte ştiut,
Dar pentru tine el e parfum de rouă
Şi praf de nu-mai-ştiu-ce,

Poate de-aceea
Nu ne-am cunoscut nicicând
Tu ai avut Uşorul, iar eu... doar Greul

Kingston Trio - Hang Down Your Head Tom Dooley

2011-07-24T06:08:00.000-07:00

"Tom Dooley" is a North Carolina folk song based on the 1866 murder of a woman named Laura Foster in Wilkes County, North Carolina.

Să plângem pe umărul Mulţimii...

2011-07-20T23:50:00.000-07:00

Gustave Le Bon profețea pe la 1895 ce avea să se întâmple în secolul XX cu masele şi cu liderii lor. Secolul XXI, după un deceniu de la debut, duce nostalgia întâlnirii Celorlalți prin manifestări ca flash-mob sau petițiile online. Toată lumea se-ntreabă astăzi: "Unde sunt mulțimile? Nu văd ele inechitatea?". Sarcina istoriei pare să fi căzut acum în seama țărilor din lumea arabă, iar a economiei în cea a chinezilor.

Jalnică soartă occidentală! Spengler, de-abia de-acum începi să ai dreptate! Un pic şi tu, Huntington! :)) Grecii răsculați de azi par niște romantici incurabili, iar francezii nu mai sunt cei din 1968, când studenții de la Sorbona scriau pe tablă: "Structurile nu coboară în stradă!", bulucindu-se pe scări și fluturând Cărticica lui Mao... Poate numai prin țările Americii de Sud și Centrale, prin Venezuela și Nicaragua să mai vezi câte o manifestație în care portretul lui Che Guevara e purtat anemic. Iată de ce mesajul fraților Igor şi Max Cavalera, de la "Sepultura", îmi pare încă o expresie tardivă a... Nostalgiei.

Update (24. 07. 2011): Psihopatul norvegian, susţine avocatului lui, a găsit de cuviinţă să comită actele teroriste de la Oslo deoarece "numai aşa mai pot fi trezite masele"!!!!

Palmele Istoriei...

2011-07-17T03:29:00.000-07:00

Astăzi s-a desfăşurat în Viena ceremonia de înmormântare a lui Otto von Habsburg, Arhiducele Austriei, mort la vârsta de 98 de ani. A fost unul dintre promotorii unificării Europei şi unul dintre simbolurile secolului XX.

P.S: După anul 2000 am intrat cu toţii în Post-Istorie, Post-Economie, An-Istorie, An-Economie... De-abia de-acum limbajul şi distincţiile clasice îşi ating limitele...

De ce e uşor (cu) sufletul?

2011-07-14T06:34:00.000-07:00

Cele mai grele momente sunt acelea în care îţi simţi corpul. Cu sufletul e mai uşor: găseşti o explicaţie, o justificare...

Acel Compromis...

2011-07-11T09:54:00.000-07:00

Ori de câte ori mă confrunt cu succesul unui Mare Om, mă gândesc la Compromisul pe care l-a făcut. Acel Compromis, desigur. Mai că nu-i nicio diferenţă între "Schimbarea la faţă..." a lui Cioran şi curvele de la Celsy, cu care mă intersectez în drum către serviciu...

Ieri, pe la 6 şi ceva dimineaţa, un popă tânăr, încrezător, înalt şi mahmur, e oprit la intersecţie de o babă matinală ce-i pupă mâna şi băloşeşte vorbe tâmpite. Îi îndrugă el câteva cuvinte şi se-ndreaptă spre mine, topit, juisând. Nu şi-a putut reţine expresia suprinsă înaintea chipului meu dezgustat. Iartă-mă, părinte, mi-e scârbă de cei ca tine! :))

Update: Ce mă intriga pe mine era (im)postura pe care o afişa cuviosul. Parcă era un dandy pornit la promenadă! Eu m-aş încovoia să ştiu atâtea despre oameni...

P.S: Merci, Hélène! Ai mereu câte o piesă care mă azvârle, ellectronic, de pe orbitele mele! :)

Miriadele trofice...

2011-07-08T00:52:00.000-07:00

La orele când îmi execut ritualul spre plajă nisipul e tare şi ud, îmbibat de sudorile nopţii, plin de urmele pescăruşilor... Cum însă tot lanţul trofic se bucură zilele astea de venirea căldurii, marea e o plapumă verde sfâşiată de alge, iar indivizii matinali sunt năpădiţi de insecte minuscule şi negre ca în tratamentul reumaticilor cu nămol. Iată de ce urăsc insectele astea a căror singură formă de supravieţuire este... numărul! Şi tot de aceea mă bucur când văd câte o pasăre zburând razant sau făcând looping-uri deasupra mini-dunelor de nisip ca să le ciugulească musafirii... Singurul lucru amuzant la puchineţii ăştia ai plajei e că se cuplează uneori şi fac trenuleţul cu mai multe vagoane pe şireturile mele :)

P.S: Fitoplanctonul e singura vieţuitoare numerică pe care o admir. Am aflat acum câtva timp că produce mai mult oxigen decât pădurea amazoniană, iar după ce moare se lasă uşor în adâncul oceanului transformându-se în hidrocarburi. Ce n-aş da să avem şi noi vreo utilitate după moarte! Că în viaţă... nu am câştigat nimic înmulţindu-ne.

Ce e filosofia? Dragoste. Atât, nicidecum înţelepciune...

2011-07-07T02:59:00.000-07:00

Totul mi-e un animal care vorbeşte...

2011-07-06T02:36:00.000-07:00

Din telefon mă-ndeamnă cineva
Să ofer un "Da" necunoscut,
Ordinatorul însuşi e
Tovarăşul nedorit,
Mereu neadormit, mereu la dispoziţie

Pentru că cerul mi-a devenit ostil,
Iar norii îmi sunt alge
Ce-ncerc să mi le iau de pe ochi
În imersiunea spre înalt,
În drumul către soare

Şi toatea acestea-mi vorbesc
Într-o limbă cunoscută multora,
Dar nerecunoscută,
În limba Totului...

Panteonul scepticismului...

2011-07-02T01:27:00.000-07:00

Sublimul necredinţei mele vine din sumedenia zeilor pe care-i aduc mereu în cetate: azi o iubire, mâine o carte, poimâine o prietenie... De răspoimâine trec la demolarea statuilor acestora ca s-o iau de la capăt săptămâna viitoare... Şi asta numai pentru că n-am întâlnit încă acel obiect al credinţei care să reziste întrebărilor...

P.S: Venind încoace mi-a atras atenţia în tufişuri o... pupăză. Nici nu ştiam că există prin zonă, dar ea nu se sinchisea că e inadecvată şi mă privea tupeistă de sub coiful maroniu; avea privirea unui legionar din armata romană a lui Aurelian înainte de retragere :)

Dincolo de fereastră...

2011-06-27T01:19:00.000-07:00

Salcâmii dansează
Ca pânzele velierelor în furtună,
Iar frunzele se ţin de crengi
Ţanţose, doar e vremea lor;

Mândre şi verzi, uitând de toamnă,
Nu se hotărăsc să părăsească trunchiul
Decât îmbrăţişate toate
Pe vreo bârnă aruncată-n drum.

La orele dimineţii,
Vijelia mă împingea în casă,
Dar i-am ţinut piept
Şi-am fost pedepsit:

Lacrimi pe care nici oamenii
N-au reuşit să le smulgă
Mi-au îngreunat genele
Ca o nedreptate văratecă,

Una de mult uitată,
Caci a adus cu ea chipuri şi voci,
Cuvinte şi gesturi
Puse la insectar

Şi florile de vis-à-vis ale vecinei,
Ia-le, madame, de la balcon de-acolo!
Le faci rău lor, îmi faci şi mie
În zile cum e asta, nu vezi? - funebre!

Ajunge cu toate încercările!
Vreau adăpostul întunecat
Al gândurilor mele,
Vreau comoda mea lipsă de timp

P.S: Vino mai repede, vreme bună, să uităm odată de noi!

Bridge Over Troubled Water...

2011-06-23T07:23:00.000-07:00

Platon avea dreptate să excludă anumite ritmuri din Cetate. După muzici asemenea îţi vine să abdici de la orice credinţă, să dezertezi din cea mai nobilă oaste, să-ţi părăseşti pământul şi să iei drumul bejeniei. Ar trebui cumva interzise... Mi-e ruşine adesea că există ele şi că... exist şi eu :)

Predispoziţia de a fi fericit...

2011-06-20T00:52:00.000-07:00

Kant zice să ajungem la demnitatea de a fi fericiţi, Biblia ne pune să aşteptăm altă vreme pentru asta, să fim adică suficient de nefericiţi aci pentru a ne bucura peste măsură Dincolo; psihanaliza freudiană taie aripile oricărui entuziast punându-i înainte normele şi principiul realităţii că teama de boală, despărţire şi moarte ne pasc la orice colţ; aidoma budistul seren şi rupt de lume, de tribulaţiile ei.

Or, eu cred, dimpotrivă, că fericirea şi nefericirea ţin ambele de o predispoziţie turnată în genele fiecăruia. Nici măcar de o anumită doză de inconştienţă, nebunie sau cinism. Pur şi simplu se află printre noi oameni care ştiu să-şi conducă paşii prin viaţă aşa încât perspectiva şi retrospectiva să fie o cărare lină, una presărată cu alegerile cele mai raţionale pe care le putea face un organism superior alcătuit.
Evident că în absenţa lucidităţii nu poţi fi fericit, orice surogat bio-chimic nefăcând altceva decât să accentueze starea ulterioară de nefericire. Şi este la fel de evident că în lipsa unei gimnastici şi-a unei credinţe, de orice fel nedăunător social ar fi ele, nu poţi fi fericit, aşa cum în lipsa unui vocabular şi-a unei gramatici nu poţi vorbi despre o... limbă.
Eu, de pildă, am realizat că muncesc 9 luni pe an pentru aceste trei luni de vară şi că orice cataclism s-ar produce în timpul acesta, mi-e teamă că aş fi destul de indiferent ca să trec pe lângă el, chiar dacă ar fi vorba şi de propriul sfârşit.
Fericirea e, deci, o necesitate, aşa cum sunt nevoia de a ronţăi ceva la prânz, de a micţiona, defeca sau de a te reproduce. Nu e obligatoriu să le includă pe acestea, fericirea nefăcând parte dintr-un sistem axiomatic denumit "Om", unde axiomele nu trebuie să se contrazică între ele. Dimpotrivă, o supraponderală se va felicita dacă nu va consuma "bulane de pui" cu sos într-o zi de vară, după cum un soţ va fi fericit dacă nu va ceda tentaţiei de-a se da la nevasta care-l șantajează sexual, ceea ce-i provoacă nefericirea de-a băloşi la volan după nevestele altora.
În fine, ce vreau să admitem, dacă nu e de mult acceptat, este că nu putem interveni în fericirea cuiva, după cum nu putem limita nefericirea altcuiva. Pentru că orice decizie are două tipuri de consecinţe perfect opuse, cred că de la vârsta pubertăţii oamenii trebuie lăsaţi să-şi aleagă singuri tipul de suferinţă pe care să-l urmeze, după cum trebuie să aleagă ce-i va face fericiţi. Sau dacă sunt făcuţi pentru a fi fericiţi...

P.S: Nimic n-o să mă-mpiedice să petrec trei luni de zile bătute pe muchie bălăcindu-mă şi făcând sport. Nu s-a inventat familia, iubirea, instituţia sau Apocalipsul care să-mi limiteze libertatea şi fericirea din următoarele 90 de zile. Pentru că sunt raţional şi lucid, iar atenţia şi conştiinţa propriilor acte sau ale celorlalţi îmi protejează Canaan-ul. Păzea! :))

Update: Am prins o pauză între două ploi şi-am tras o fugă pe plajă, aşa cum mi-am impus. Nu mă las impresionat uşor de lacrimi, fie şi ale cerului ele :). Plaja era nespus de frumoasă şi pustie... Mai rar aşa imagine la orele amiezii, de obicei o-ntâlnesc dimineaţa, pe la orele 8-9.

Lumind şi glumind... sau De ce e, totuşi, raţional, ceea ce e real

2011-06-17T07:52:00.000-07:00

"Eşti şi tu în lumea ta", i-am spus azi unei colege desăvârşite, una cum rar întâlniţi pe unde lucraţi fiecare - serioasă, dar şi artistă; nimerită între profesori după ani de serviciu ca asistentă medicală. Curios, nu? Dar numai cine a privit în ochi suferinţa şi moartea se poate îndrăgosti de ceva atât de abstract cum sunt sufletul şi mintea.
De fapt, repetam o sentinţă pe care o primisem la rândul meu de la cineva, care mi-a spus că sunt "în lumea mea" pentru că, am crezut eu, nu cedasem atunci unei tentaţii, lumeşti de altfel. Iar asta mă întoarce cu gândul spre constatarea lui Hegel ce a făcut atâta rău prin comunism, după cum Supraomul nietzscheean a căzut în derizoriu prin hitlerism, încât şi ultimul degenerat avut de azi se poate considera "dincolo de bine şi de rău".
"Lumea lumind" e sintagma care îi poate urmări numai pe aceia care au încercat să schimbe ceva pornind de la ei, iar apoi şi-au dat seama că pacursul evenimentelor e unul firesc, aproape matematic direcţionat către un scop, de obicei pozitiv după un purgatoriu lumesc insuportabil pentru mulţi. Şi, cu toate că pare bătrânicios, religios ori fatalist chiar să repeţi vorba lui Oedip de la final, "socot că totul este bine", am realizat în ultima vreme că numai cei care nu s-au zvârcolit în chinurile unei schimbări, de orice fel ea - privat sau instituţional -, nu pot accepta "status quo"-ul naturii, al destinului. Mă felicit numai că am ajuns la aceeaşi concluzie cu mulţi alţii fără a pica în patimi nihiliste ori misticoide. De mâine chiar îmi propun să fac plajă şi băi în mare, să băloşesc discret după tipe beton şi să bâţâi pe melodiile imbecilizante ale Innei la fel ca până acum! :))
E clar, deci, că lumim fiecare într-un fel, iar unii mai bine decât alţii, încât reproşurile de necorespondenţă completă unii cu alţii au sens doar pentru nerăbdători. Pentru că nu totul respectă condiţia logică "în acelaşi timp şi sub acelaşi raport". Dacă ne ajută memoria, ne vom da seama peste o vreme că suntem de acord şi-aşa. Mie, de pildă, mi s-a-ntâmplat să-mi confirme realitatea concluziile tardiv faţă de ce aşteptam şi aproape că m-aş fi ridicat atunci să urlu că e greşit cum se roteşte Pământul, cum se înclină Luna către noi sau cum scuipă soarele, balauristic, radiaţii. Dar m-am oprit la timp, m-am certat şi eu cu demonul interior pe moment ca să-i pot da mai târziu dreptate. Şi mă bucur pentru asta, căci suntem în continuare alături.
Mai mult decât venirea concediului, azi m-a bucurat constatarea că lumea mea, aşa cum e ea, nu exclude realitatea şi raţiunea. E o pretenţie pe care o testez de câţiva ani încoace şi care mă face să fiu de acord cu mine mai mult decât orice nebun. Ca să ajungi lucid înseamnă să fi depăşit de mult stadiul demenţei, să recunoaştem...

Imprudenţă...

2011-06-15T14:20:00.000-07:00

"La Sartre mă doare capul", îmi spui... când încerci să-l "înveţi" pentru concurs.
Dar filosofii greşesc oricum când încearcă să sistematizeze.. Nimicul. Vezi cum a luat-o Heidegger pe arătură doar...

Act ratat...

2011-06-15T13:12:00.000-07:00

Azi am bălmăjit întruna "fitil" în loc de "filet", iar bătrânelul septuagenar care a venit să-mi schimbe caloriferele se uita confuz la mine de fiecare dată când mai secţiona cu flex-ul câte o ţeavă. Într-un final, ne-am acceptat unii pe alţii: eu le-am iertat, lui şi proprietarului, încetineala în reacţii; ei mi-au iertat mie încetineala-n gândire şi ciorba cuvintelor... :))

P.S: Paronimele şi suratele lor sunt un fel de alergie linguală...

Am fost atât de ocupat să te urăsc...

2011-06-15T10:10:00.000-07:00

Să nu-ndrăzneşti
Să-mi atingi ochii nici în vise,
Ori să-ncerci vreun zâmbet pe ascuns

Căci am să-ţi incendiez palmele
Cu doi tăciuni aprinşi,
Şi-am să-ţi îngheţ râsul
În scrâşnet de incisivi bruxaţi

Am fost atât de ocupat să te urăsc
Şi-abia de găsii loc acestor imagini
Cu mine-ntrun bar ascultând la căşti "Charly"
Şi cu tine în pat,
Picior peste picior,
Trăgând cu sete din ţigară
Şi rostind cu ochii la ceas:
"12 împărţit la 30, ce târziu e!"

P.S: I-am spus Elenei adineaori - "Eu cred că oamenii caută mereu să prindă curajul... de a privi în ochi". Bine, unii au tupeu, muuult tupeu!

Viaţa eseului - metateorie... sau Inanitul

2011-06-14T05:16:00.000-07:00

Pentru că o specie a reuşitei nu există, ci toate sunt încercări, m-am întrebat ce tentative sunt acelea în care sfârşitul pândeşte la fiecare pas. Nu poţi, aşadar, teoretiza încercarea, câtă vreme în perspectivă se-ntinde Nimicul. Poţi cel mult devora spaţiul rămas cu foamea celui care mai are de parcurs ultima sută de metri până la final sau a celui aflat la etajul 20, în cădere de la etajul 100.
Totul e bine încă, iar timpul acesta ireversibil, ca şi spaţiul acesta infinit divizibil, par să renunţe la adversitatea lor milenară şi să conceadă la o nouă construcţie, una în care ficţiunea pleacă privirea în faţa realităţii, corporalul se aşterne pled înaintea imaterialului şi toate laolaltă îngână o non-melodie în care sensul e mai diluat decât orice personalitate noroasă într-o... formaţiune ploioasă. Cenuşiul...

"Melete thanatou"... începând cu picioarele :)

2011-06-12T01:04:00.000-07:00

Ca orice ramapitec de azi, unul care încearcă să uite creanga de care s-a desprins, mă pulverizez la tălpi după ce fac baie cu un spray antibacterian, antiperspirant, anti - etc. De curiozitate, azi am citit compoziţia licorii şi aflai că are în ea formaldehide. Am zâmbit amar, ştiind că ţigările pe care le-am abandonat acum vreo două luni aveau şi ele în compoziţie formol, pe lângă elementele radioactive obişnuite.
Formol? Se pare că încep să mă obişnuiesc deja cu starea de mort. E aproape filosofică îngrijirea asta a picioarelor, nu? Melete thanatou, cum spuneau vechii greci. Spre deosebire de peşti, omul de la picioare se-mpute şi se curăţă de la... cap.

Sunt bolnav...

2011-06-10T23:01:00.000-07:00

Nu poţi să te îndrăgosteşti de atâtea ori, succesiv. E maladiv, psihotic, infantil. Nici nu ies bine dintr-o încurcătură de câţiva ani şi înainte-mi pândeşte o alta. Cunoaşte cineva soluţia, tratamentul bolii ăsteia? Încep să invidiez opacitatea din privirea oamenilor însuraţi. E atât de blândă şi convingătoare...

Maturitatea şi vârsta - un mit

2011-06-08T06:07:00.000-07:00

Cine zice că maturitatea ţine de vârsta biologică prelungeşte o altă eroare între cele cu care oboseala anilor ne gratulează. Mi se pare complet falsă ipoteza că anii şi experienţa ne creează o sită, o lentilă prin care să discernem grâul de neghină, eterul de praf...
Nu ştiu dacă psihanaliza e acceptată azi în comunitatea ştiinţifică drept o teorie rezonabilă şi nu a rămas doar la stadiul de artă a interpretării, dar ideea sa că nevroticul are ceva-n comun cu sălbaticul condus de principiul plăcerii sau cu abia-născutul captivat de cele cinci simţuri mi se pare verificată experimental de oricare dintre noi.
Câţi dintre noi n-am întâlnit adulţi aparent integraţi social, dar care psihologic erau la stadiul de amibă? Câţi n-am căscat ochii şi-am tăcut sideraţi la inepţiile debitate de oamenii mari? Aproape toţi, sunt sigur, însă nevoia de "integrare" pe care fiecare o resimte ne face să-nghiţim în sec injurii. Sau bunul simţ, nu mi-e clar ce.
Am întâlnit exemplare umane de vârste mijlocii cu reflexe de puberi, după cum preadolescenţi cu care port uneori dialoguri mă şochează prin gravitatea reflecţiilor lor. Ce-i face pe fiecare dintre ei să fie precum sunt?
Graba - cred că e... răspunsul imediat care îmi vine-n minte. Cei mai bătrâni se grăbesc să renunţe la aura vârstei lor şi să admită că "lumea e aşa cum e acum", nu altfel, adică mai bună; cei mai tineri consideră că "lumea aşa cum e ea nu e pentru ei" şi cedează, îmbătrânind subit.
Aşa se face că port discuţii cu bătrâni ridicoli sau cu tineri prăfuiţi, iar copilăria, maturitatea şi bătrâneţea tind să fie estompate de clişee, de şabloane mediatice prin care suntem îndemnaţi să fim aceiaşi toţi...
În urmă cu vreo opt ani, mergând pe bicicletă în Germania, depăşeam regulamentar pe pista frumos amenajată şi semaforizată bătrâni şi bătrâne septuagenare... pe role. Şocul acesta civilizaţional m-a făcut la-nceput să-i admir. Nu puteam să-nţeleg însă de ce spitalele lor de boli nervoase sunt pline de pacienţi. Era, totuşi, o lume fericită.
Acum încep să pricep, egalizarea vârstelor aduce cu ea şi pierderea sensului acestora. Babele chicotesc în parc, tinerii băloşesc după terţagenare, iar morţii... morţii visează o lume fără noimă, aşa cum e a noastră. Din păcate pentru ei, trebuie să răspundă la nişte întrebări acum, ori să tacă...

Am dreptul să mă revolt pe... Aurea Mediocritas.

2011-06-06T05:23:00.000-07:00

Am fost un student mediocru, unul care frecventa şi cursurile de la 8 dimineaţa, fără mers cu naşul pe tren sau înghiontit de restanţe, în vreme ce colegii mei geniali îşi sforăiau mahmureala filosofică de cu seară ori ticluiau minciuni pentru părinţi. Ei nu erau nevoiţi să-şi păstreze bursa de studiu ori locul din cămin şi tichetele de cantină la fel ca mine. Aveau părinţi atenţi la tulburările lor existenţiale, nu ca ai mei, bucuroşi că n-au plătit vreo taxă pentru cei trei licenţiaţi ai lor. Am fost un elev mediocru, chit că ascultam o profesoară de greacă şi latină cu un interes neînţeles de mine încă pe-atunci, în vreme ce colegele citeau Sandra Brown pe sub bănci şi-şi povesteau şuşotind în pauze scene fierbinţi din Daniel Steel. De fapt, ce m-a îndemnat să continui studiul minţii a fost groaza pe care am resimţit-o înaintea propriei prostii. Deschideam orice carte de valoare cu sentimentul acut al ruşinii înaintea unei instanţe necunoscute, dar una care mă judeca prin chiar paginile şi rândurile ce mi le-nfăţişa.

Aveam de gând să-mi trec sub tăcere prostia, ignoranţa, în cazul în care n-a fost sesizată deja, însă, deşi mi-e jenă - o recunosc: sunt alţii mult mai proşti. Iar aşa cum în primii ani de studenţie roşeam înaintea vreunui profesor care mă copleşea cu erudiţia lui, ori cum ascultam cunoscuţi ce păreau să aibă un sens în viaţă pentru că ştiau regizori, antrenori de fotbal sau limbi nemaiauzite, acum pălesc văzându-mi urmaşii şi chiar pe cei de vârsta mea cum au stagnat ori cum şi-au resetat IQ-ul cu câteva procente. Par toţi la fel de ocupaţi pentru o vreme de aceleaşi lucruri şi pe niciunul să-l traverseze teama pe care am resimţit-o eu: cea de prostia care aneantizează sau inutilizează orice câştig al vieţii cu care suntem contemporani: bani, familii, funcţii, colecţii, dejecţii sau erecţii.

O revoltă similară am avut în urmă cu vreo 7 ani auzind un flăcău care se lăsa estorcat de nişte funcţionari corupţi pentru ignoranţa sa: „Ce să facem noi, dacă suntem proşti?”. Să te deştepţi, asta să faci! Să-ţi scuipi în ochi agresorul şi să-l insulţi cumva. Să-i dovedeşti că nu stăpâneşte vreun mister inaccesibil celorlalţi, ci doar o tehnică greţoasă de îndobitocire a creierelor şi de golire a buzunarelor.

Credeam că o să mă părăsească entuziasmul ăsta justiţiar-gnoseologic, însă văd că el persistă şi, mai mult, e preluat de alţii. Pasămite că undeva nu mă-nşel, iar posibilele victime de mâine sunt deja mai puţine... Să mă liniştesc, totuşi, cu o piesă pe măsură! :)

Două tipuri de singurătăţi... sau Locul unde opuşii coincid

2011-06-05T10:45:00.000-07:00

Dacă se întreabă cineva ce poate ascunde singurătatea, două răspunsuri extreme va găsi: abjecţia deplină şi dezgustul total de fiinţe. Însă nu este exclus ca fiecare dintre acestea să derive din cealaltă. Pentru că indivizii abjecţi se izolează tot mai mult, neavând nevoie ca faptele să reverbereze până la întâlnirea unei eventuale alte victime. Iar cei dezgustaţi de fiinţe îşi caută liniştea departe de orice tentaţie vie a exteriorului.
Cele două imagini ale singurătăţii devin, pentru ochiul neexperimentat al îndrăgostitului de oameni, interşanjabile: nu ştii când singurătatea agresorului ia locul singurătăţii victimei şi viceversa. Fascinaţia tăcerilor şi a singurătăţilor poate acţiona la fel de narcotic asupra nepricepuţilor, aşa cum vorbele calde şi discursurile bine ticluite par să anestezieze mulţimile. Şi pentru cele scrise am câteva constatări din tratate de psihologie judiciară şi victimologie, unde găsii explicaţii care mă ajutară să mă apăr de câteva tertipuri grosolane venind din partea oamenilor, căci în familie n-a stat vreunul - mamă şi tată - să explice cum e cu oamenii şi ce vor de la ei sau de la alţii. Pentru că m-am trezit şi eu, ca mulţi alţii, în anii adolescenţei, îndrăgostit de oamenii tăcuţi şi singuratici. Maturitatea m-a făcut să înţeleg însă că aceştia nu ascund neapărat ceva mai bun sau mai profund decât restul caraghioşilor zgomotoşi din societate. De fapt, cei mai mulţi ştiu bine de ce sunt singuri şi tac.
Singurătatea abjectă este refuzul celorlalţi înaintea unui caracter stricat, în vreme ce singurătatea dezgustată e ca o ipoteză pe care o testezi periculos, inutil de câteva ori, iar apoi o abandonezi în lipsa alteia. Pentru că, nu-i aşa?, nu poţi bascula idei când şi cum ai chef tu, nu poţi face lobotomie afectivă după cum îţi taie capul. Ai, desigur, nevoie de şocuri, de praguri şi tocuri de care să te izbeşti pentru a-ţi stabili marginile.
Ar fi greşit, ca urmare, să încerci să modifici programat pe cineva. E o ambiţie stupidă în care ajungi să te schimbi tu nedorit, coborând la nivelul cel mai de jos al propriei tale abjecţii, în speranţa că vei fi destul de puternic pentru a-l ridica şi pe cel de alături apoi. Complet eronat, repet: nu poţi schimba caractere decât complet accidental şi tocmai prin acele lucruri pe care nici tu nu le ştii despre tine. Aproape că viaţa urmează, modificat, sofismul antic al lui Gorgias din Leontinoi:

"Nu există nimic.
Dacă ar exista ceva, nu ar putea fi cunoscut.
Dacă ar exista şi ar putea fi cunoscut, cunoaşterea nu ar putea fi comunicată"

Doar că, în accepţia mea, teza iniţială e opusă: "Nu poate fi schimbat nimic. Dacă ar putea fi schimbat ceva, această schimbare nu ar putea fi cunoscută. În fine, dacă ar putea fi schimbat ceva şi schimbarea aceea ar putea fi cunoscută, n-ar putea nimeni să o comunice cuiva".
Rămâne, deci, să ne confruntăm singurătăţile şi necunoaşterile. Oricine se declară stăpân al vreunei ştiinţe despre Om poate fi acuzat de cea mai gogonată minciună...

Te urăsc...

2011-06-04T07:07:00.000-07:00

Dacă aveam un copil, s-ar fi numit Andrei Sebastian. Aşa cum ţi-ai dorit, aşa cum mi-am dorit. De-acum poţi gravita pe alte orbite mundane, am să te pedepsesc prin uitare. Eşti excomunicată din orice religie!

Curajul şi vârsta... sau Naveta mea metafizică

2011-06-02T08:41:00.000-07:00

Ieri, cum străbăteam spaţiile cu autocarul cu care-mi fac naveta zi de zi în goană spre serviciu, am privit lanurile albastre. Şi, ca să nu strig, n-am putut să mă abţin să-ntreb o fată aflată pe-un scaun mai în faţă: „Ce flori sunt astea?”. Iar ea s-a speriat ca toanta, de parcă i-aş fi pus în coaste vreun pistol metaforic. S-a uitat la mine imbecil şi a rânjit un răspuns ininteligibil. Precizez că o cunosc. Pasămite că privirea mea senină, de nebun, o-nspăimântase. Pentru că, nu-i aşa?, azi trebuie să te uiţi câineşte la celălalt ca să fii luat de om normal. Şi-atunci mi-am înghiţit flegma în loc să o arunc lumii mele. Sau lumii lor, nu ştiu.

Nu acelaşi lucru s-a întâmplat azi când am auzit-o pe Ana, în acelaşi autocar, întrerupându-se dintr-o explicaţie despre disertaţia ei de la master şi întrebând cu ochii pironiţi pe câmp: „Ce flori sunt astea?”. Şi-atunci mi-am dat seama că trebuie să-i mai dăm o şansă Omului. Curajul de a recunoaşte ce-i frumos ne vine cu vârsta...Ca şi orbirea sau laşitatea deplină.

P.S: La căpătâi am să-mi pun pe repeat "Ai Mouraria" de AMÁLIA RODRIGUES. După ultimele inflexiuni ale vocii ei, moartea va păli de ciudă...

Partea şi întregul... sau Agresivitatea spirituală

2011-05-31T01:48:00.000-07:00

Cel mai greu e să urmezi ori să fii dezamăgit de un Om. E foarte simplu să-ţi formezi deprinderi, să capeţi competenţe şi chiar am întâlnit oameni capabili să înveţe orice oricât de repede, la fel ca în bancul cu studentul român şi învăţarea limbii chineze în sesiune.
Dacă am fost victima unei presupoziţii de până acum, aceea a fost că orice parte dintr-un om sau din ceva poate suplini lipsa celorlalte părţi, adică armonia întregului. Şi cred că oricine face alegeri asemenea dovedeşte o inaptitudine tipic estetică: neputinţa de a te smulge de sub tirania talentului Celuilalt, a părţii sau aspectului şi de a privi distant, etic, nemilos chiar din punct de vedere tehnic-artistic orice manifestare din jur, ori că este ea naturală, umană sau divină.
Aşadar, privind cu milă victimele simţului estetic, am întors privirea spre lumea eticului, mult mai universală şi de durată. Chit că prima reacţie a oricărui ochi înaintea frumosului va fi una estetică, cea de-a doua reacţie va fi întotdeauna etică. Şi cea mai corectă, adică în sprijinul vieţii... Pentru că numai cei care nu au trăit în prezenţa Frumosului nu-i pot înţelege forţa distructivă. Dacă ar mai fi vreun nazist în viaţă, ar putea să ne-o mărturisească... printre notele wagneriene.

Das Lied am Ende... Wenn die beste Freundinn

2011-05-29T08:00:00.000-07:00

PMS...

2011-05-27T05:59:00.000-07:00

Ce să-ţi spun, că am criteriu de comparaţie acum? Că mi se părea tandru să-ţi înfigi unghiile în dosul palmei mele când îmi spuneai că te doare burta? Că priveai în sus uşor amuzată, uşor crispată şi că-mi cereai prin degetele pe care mi le încarnai să particip la durerea ta? Bine, recunosc, n-am mai întâlnit aşa ceva şi cred că intimitatea asta ne-erotică e cu totul, dar cu totul mult mai mare decât orice amor la întâmplare cu vreo Joiană care n-a ştiut ce-nseamnă suferinţa.
Pentru că intimitatea suferinţei cu cineva e mult mai autentică şi mult mai de durată decât intimitatea plăcerilor. Altfel nu îmi explic de ce ţi-am stat alături atâţia acei ani de tribulaţii. Aproape că e aceeaşi împărtăşire pe care o simte mama care nu-şi abandonează fătul malformat, în ciuda tuturor prognozelor şi diagnozelor. Uneori deveneam eu copilul, alteori tu. E acelaşi miracol absurd al vieţii la fel cum a fost absurd miracolul dragostei noastre. Eu cred în el şi nu m-aş întoarce la el. A fost mult prea frumos ca să-ncerc să-l reînviu...

P.S: Iubitei mele din anii studenţiei, Cristina :)

Subiect văratec: de ce sunt sexy femeile deştepte :)

2011-05-25T02:44:00.000-07:00

Vine plaja şi sunt nerăbdător să-nchei socotelile de serviciu pe anul ăsta. Privesc fiecare zi ca în clipele când îţi ţii respiraţia sub apă înainte de a ţâşni la suprafaţă ca să inspiri zgomotos. Cred că în prima zi de concediu o să umblu fără ţintă până în asfinţit :). "AMR 20 de zile", îmi spun, apoi m-apuc de treabă: hârtii, evaluări, dări de seamă, metode sau idei pentru timpul acesta din urmă.
Dacă ar fi să inventez o disciplină ca studiu al cotidianului feminin, aceasta s-ar numi gino-merceologie, adică "studierea proprietăților fizice și chimice ale femeilor în vederea stabilirii calității lor și a condițiilor de păstrare" (am adaptat definiţia din DEX a merceologiei la nevoile mele discursive :). Oricât aş încerca să rămân ipocrit în privinţa subiectului tot sunt trădat de privirile fugare cu care ling zâmbetul vreunei nubile sau gleznele, încheietura mâinii şi gâtul acesteia. După care încep s-o ascult. Şi-aici încep să urăsc natura: de ce nu şi-a finalizat lucrarea? Ce joc mai e şi ăsta în care interiorul inept e însoţit de un exterior care îţi taie răsuflarea?
Prostia feminină îmi provoacă cecitate vizuală, ba chiar o revoltă organică împotriva naturii ăsteia atât de darnice: de ce a făcut ea să apară pe lume produse fără scop? Pentru că frumuseţea asta fără scop duce o viaţă scurtă şi grea. Pot să mărturisească asta toate... toantele frumoase din gros exploatate.
Dar cât de erotică poate fi discuţia cu o femeie deşteaptă! Am avut parte de câteva extaze linguale în viaţa asta şi vedeam cum fiinţa feminină dinaintea mea îmbracă haine succesive de contesă şi ondină. Orbul găinilor de-aş fi avut, toate celelalte simţuri şi-ar fi creat retine, şi ochi, şi capilare! Pentru că sunt lucruri pe lumea asta ce fac vederea să apară.

P.S: Îmi zboară gândul zilele acestea la frumuseţi feminine ce mă trimit pe alte meridiane, dincolo de paralela 45, cu un scenariu despre Steinhardt şi Noica înaintea ochilor iar cu Julio Cortázar în omnibus alături...

Când nu e de bun simţ erudiţia...

2011-05-22T10:45:00.000-07:00

Un eminescolog otevist propune deshumarea poetului ca să demonstreze cum a decedat acesta, ce intrigi maiorescian-kremnitzene i-au grăbit sfârşitul, cum n-a înnebunit Luceafărul şi cum n-a murit de la pietricica zvârlită de Petrache Poenaru (altul decât inventatorul stiloului :), ci de la una mult mai mare, mânuită de un spion german de la vremea aceea, după menţiunile contraspionajului francez de la aceeaşi vreme... O conspiraţie întreagă ţesută în jurul lui Eminescu, lăsat să facă foamea de multe ori în clinica vieneză şi care se temea să spună că-i e dor de mămăliga neaoşă.
În fine, concentrat să prind firul argumentativ alambicat al tele-exegetului, izbucnesc într-un râs la fel de isteric precum freza lui: omul propunea "să i se facă un sicriu de plumb - pardon! - de argint lui Eminescu, că aşa se păstrează şi trei sute de ani... plus că aflăm dacă a fost otrăvit cu mercur, dacă i-a fost sfărâmat craniul" etc. Un scenariu greu de pus de Hitchcock pe ecran! :))
"Sicriu de plumb"... Săracul om, e clar că lumea lui e plină de clişee scolastice, că-i circulă prin minte scenarii funebre şi că-şi trăieşte propria halucinaţie luptându-se cu Academia, cu Maiorescu, Liiceanu, Pleşu sau cu alţii. Actele ratate de soiul acesta mă fac să mă întreb adeseori dacă erudiţia nu e decât o altă abatere de la bun simţ. Dacă e aşa, pledez pentru ignoranţa sănătoasă şi statul cu burta la soare...

Eminescu să ne judece!

P.S: Bineînţeles, maman a ieşit curioasă din camera ei să mă-ntrebe de ce râd. Se aştepta să râdă şi ea, aşa că s-a retras dezamăgită. Nu mă mir, am observat oricum că râdem de lucruri diferite... şi că tratăm serios cu totul altceva :)

Nu mai ştiu să spun ce-nseamnă bunul simţ...

2011-05-20T06:05:00.000-07:00

Mâine vine sfârşitul lumii şi eu mă-ndop ca un refugiat politic nord-coreean. După spusele unui pastor american de 89 de ani, mâine ar trebui să-mi închei socotelile cu toţi cei pe care-i urăsc. O să-mi fie mai uşor să-i salut pe cei iubiţi pentru că sunt puţini, recunosc, iar unii dintre ei şi cei mai importanţi sunt duşi de mult: tata, Cioran, chiar papa Wojtyła (deşi nu sunt catolic, mi-a plăcut mereu chipul său comic şi blând).
Ce vârste îşi aleg şi oamenii să facă profeţii apocaliptice, nu? Până acum nu am văzut adolescenţi care să-mi stabilească mie termene limită. Ăia se aruncă-n freză de pe blocuri sau se taie spunând că-s emo. Am întâlnit însă pensionari dispuşi să lase în urma lor eschaton-ul sau angajaţi în stare să falimenteze instituţii înainte de-a le părăsi.
Multă vreme am crezut că bunul simţ se învaţă. Şi m-am uitat în jur mereu ca să-i prind lecţia. Doar că n-am întâlnit un pedagog dispus să mi-l predea pân' la final. Părinţii şi-au dat jos hainele idealizate de închipuirea mea; iubirile s-au prăfuit în certuri şi extaze tâmpe; tovărăşiile s-au diluat în jocuri adultere.
Mâine o să mai treacă o speranţă milenaristă, vom ignora încă o dată eşecul distrugerii noastre totale. Dar vine el, Poimâinele, când ne vom aminti că trebuie să se finalizeze totul.
De ce? Pentru că AŞA NU SE MAI POATE! Sau... PÂNĂ CÂND? Sau.. CE ROST ARE?

P.S: Dacă mă mai întreabă vreunul despre sfârşitul lumii, îl pun să facă 30 de flotări şi să alerge 4 km! Eu cred că ideea asta vine doar celor care se plictisesc ori care n-au făcut nimic în viaţa lor... Eu vreau să-mi petrec vara asta la plajă şi nu-mi convine să mă-ncurce sfârşitul lumii! :))

Ochiul ăsta...

2011-05-18T07:39:00.000-07:00

O să-l dau câinilor dimineaţa,
Când sunt mai flămânzi şi mai răi,
Căci n-am întâlnit martor mai înşelător
În procesul intentat de conştiinţă

Îşi schimbă-ntruna declaraţiile,
Trăgând în eroare cu el
Urechile, nasul şi limba,
Pielea cu toată anvergura ei

El a rămas acelaşi,
Cu altă privire,
Iar eu mă zbat în imagini
Lăsate de mult pe retină...

Am să-l acuz de înaltă trădare
La ultima înfăţişare...

Loverboys şi dame de companie... sau Încotro duce gustul dresat de azi.

2011-05-14T04:24:00.000-07:00

Aflat în postura unuia care-şi părăseşte domiciliul numai când serviciul şi nevoile o cer sau când soarele îşi întinde braţele prin crengile copacilor din faţa geamului şi mă ia de scăfârlie împingându-mă în stradă, întâlnesc întreaga biodiversitate pe care socialul poate să o nască. Un burtos pitic şi cârlionţat face ture zilnice împrejurul oraşului, oprind trecătorii mai slabi de înger să le ceară fioros ţigări; o blondă cu picioarele până-n gât (ieri se deplasa prin ploaie cu o umbrelă darnică, la fel ca ea, în vreme ce restul populaţiei se adăpostea în scările blocurilor), întinde compasul aparent relaxată pentru a face gâştele crescute cu greu de părinţi să fie invidioase pe independenţa de care dă ea dovadă; în sfârşit, un loverboy bine lucrat la sală şi cu trăsături fizionomice care ar lăsa nubilele topite în urma lui, ocupă crăcănat jumătate din trotuar.
Observaţiile acestea, amendabile de către orice individ care se lasă condus de imaginea de pe stradă, sunt făcute după o lungă experienţă vizuală pe care mi-am format-o în micul meu Las Vegas de 25 de ani încoace, oraş dezvoltat de contrabandiştii care nu ştiau pe unde să-şi dosească averile de Fiscul american. Aşadar, cine nu şi-a gestionat interior suficient de bine proiecţiile asupra femeilor independente, asupra bărbaţilor detaşaţi şi sportivi, poate să cadă în plasa cotidianităţii. Eu spun doar că feminitatea, ca şi bărbăţia, nu sunt lucruri pe care ochiul uman le primeşte pe tava străzii şi nu au nota exagerată pe care o prezintă aceste mitocondrii citadine. E bine uneori să ai prejudecăţi, să te gândeşti la plantele carnivore, la fungidele otrăvitoare sau la subacvaticele colorate, dantelate, letale...

Alienaţi şi arieraţi... Caz de studiu pentru existenţele anaerobe.

2011-05-11T10:21:00.000-07:00

Pentru că discutam teoriile lui Piaget şi Gardner despre inteligenţă, ieri m-a întrebat o copilă de la o clasă dacă un coleg ce manifestă o încetineală vizibilă în reacţii e întârziat mintal. Mi-a spus asta cu voce joasă, privind complice spre câţiva din primele bănci. Se crease o anumită complicitate din priviri la care ar fi vrut să mă fac părtaş. Băiatul în cauză, aflat în băncile din spate, îşi îndrepta cozorocul şepcii, privea în lături la un coleg şi... era ţintit pe răspuns. Atunci mi-am amintit că întârzierile mele sau ale celorlalţi pot fi tot atâtea handicapuri în faţa existenţei, încât un răspuns categoric n-ar fi făcut decât să alimenteze stereotipurile celor din clasă ori complexele flăcăului vizat. I-am răspuns fetei că proiecţiile pe care ni le facem oricare dintre noi în copilărie şi adolescenţă despre ce înseamnă dragoste, familie sau prietenie pot deveni apoi tot atâtea întârzieri sau handicapuri ce ne înstrăinează de cursul firesc al maturizărilor. Adulţii nu visează, nu iubesc, nu au prieteni sau familie. Sunt ei cu problemele lor: problema partenerului, problema prietenilor, problema familiei extinse etc. Pentru adult, orice vis e un eşec personal...

P.S: Cel mai amuzant tip de inteligenţă născocit după Gardner este... inteligenţa existenţială. Ea cică ar fi mai dezvoltată la filosofi şi ăia de se-ntreabă despre rostul nostru pe aici, nefiind neapărat habotnici. Mi se pare hazliu, e ca şi cum într-o zi s-ar hotărî printr-o teorie că unii oameni respiră mai puţin decât alţii... Adică au nevoie de aer mai puţin.

Nu ştiu de unde...

2011-05-07T10:50:00.000-07:00

Mă lovesc de o imposibilitate: cât aş încerca să scriu sau să port un dialog normal cu cineva cunoscut am sentimentul că particip la o minciună sau că întreţin o sumă de iluzii. Nu ştiu dacă acesta e semnul unei mari boli a sufletului meu sau nota unui rezon greu de întâlnit în jur, însă rezultatul e acelaşi: îmi vine să tac. Prefer să mă sufoc în singurătate în locul unei asfixii colective...

Randy Newman-It's a jungle out there

Asculta mai multe audio diverse

Artiştii şi compromisul...

2011-04-21T13:46:00.000-07:00

Mă bucur de un primitivism care-mi atârnă-n oase mai ceva decât plumbul topit. Realismul ăsta mâlos mă protejează de lamentaţii ulterioare. Aşa că, înaintea oricărui prestidigitator al vieţii am reacţii aproape cinice, unele care creează frustrări adânci în trubadurii ce rămân cu serenadele neterminate. E ca şi cum alături de ţăranca ce scoate apă din fântână pentru vite s-a pripăşit vreun lăutar nefericit, în timp de mândra se gândeşte câte drumuri mai are de făcut pentru a umple troaca.
O, dar ce satisfacţii am să-i văd pe oameni căzând victime frumuseţii din viaţa lor! Cum să nu? De vreme ce şi-au imaginat că viaţa noastră poate fi pusă în balanţă cu vreun talent al Celuilalt: muzica, dansul, versificările, glumele bine ticluite. Dimpotrivă, nimic, dar absolut nimic din ce au ceilalţi nu cântăreşte cât clipele din viaţa noastră şi lipsa zâmbetelor din ea! Nu merită nicio însuşire, nativă sau câştigată, liniştea şi bucuria nostră când privim din goana maşinii oraşul incendiat de crepuscul.
Am dat cu şutul în ultimii zece ani la două relaţii, când am constatat că ecuaţiile aveau două variabile necunoscute, iar singura constantă era succesiunea noapte-zi. Or, cu timpul din viaţa noastră suntem datori să fim zgârciţi: asta le spun copiilor la şcoală ca să-i determin să participăm la oră: "E timpul vostru, e şi timpul meu. Să nu ne batem joc de el!" Şi par să înţeleagă, iar eu plec de la serviciu mulţumit mereu.
Nemulţumirile nu vin vreodată de la ceilalţi, ştiu asta, de aceea prefer să rup legăturile cu cei neangajaţi. Artiştii sunt dintre cei mai neangajaţi oameni şi, pentru că sursa bunei lor dispoziţii vine din această detaşare tâmpă, îi resping. Nu-mi trebuie din frumuseţea niciunei femei doza de satisfacţie pe care o poate avea oricine câteva secunde pe stradă când o priveşte trecând. Şi văd nenumăraţi libidinoşi ce le fac jocul. Tocmai pentru că nu văd în valori un joc, ci le caut corespondenţa în viaţă, nu sunt dispus să particip.
"Trebuie să mai faci şi compromisuri", îmi spunea deunăzi, oftând, o fostă colegă întâlnită accidental în oraş. Condusă de clişeul frumuseţii în doi, plângea de milă unei poveşti care părea ideală între doi tineri, mândra şi eu. Mi s-a făcut lehamite încă o dată de predispoziţia spre suferinţa în comun a oamenilor. Ca şi când am fi datori să îndurăm povara nefericirii proprii doar pentru a nu-i dezamăgi pe ceilalţi.
Greşit, am să dezamăgesc de fiecare dată cameleonii, oamenii care au renunţat să mai caute o legătură între ideile, vorbele şi faptele lor. Decât să mori narcotizat de o iluzie, mai bine trăieşti scrâşnind din dinţi...

P.S: La recomandarea Elenei, colega cu care discut pe Mess adeseori (dacă eram soţul ei, sigur făceam crize să aflu că-i împărtăşeşte unui coleg atâtea :), am urmărit "Blue Valentine". Un film patologic de trist şi de frumos. S-o mai lăsăm dracului de sensibilitate, unele lucruri chiar se trăiesc din plin şi angajat! Asta e adevărata sensibilitate.

Am un amic... şi alte bălării

2011-04-20T10:02:00.000-07:00

E ginecolog. Ne vedem rar. Și dacă mai discutăm pe Facebook sau pe Mess în concediu, nu știu ce să îl întreb. Dacă vorbim de sex, zice că iar vorbim despre... serviciu :))

Update: Stârnit de poveştile vikingilor, de şiretlicurile Brunhildei şi ale lui Gunther, de frumuseţea lui Siegfried şi a Kriemhildei ("Părea că nu mai vede pe nimeni în jur. Iar când pleoapele sale se ridicară, o lumină albastră inundă biserica, ca şi când bolta cerească se coborâse deodată peste toţi)... în fine, zic şi eu să caut marşuri care să-mi acompanieze lectura. În lista pe care mi-o afişează clientul DC++ îmi apare-n faţă "Marş Friptura .mp3"!!!
M-am pleoştit brusc şi mi-am amintit din ce popor fac parte: unul care transformă totul în băşcălie...

Adrian Berinde - Oare

Asculta mai multe audio diverse

Ochiul lui Wotan, Nibelungi şi alţi pitici...

2011-04-17T01:53:00.000-07:00

Parcurg o cărţulie frumos editată despre comorile Nibelungilor. Povestea lui Siegfried şi a Kriemhildei e întreruptă de lămuriri despre spiritele apelor, arhitectura castelului medieval, corăbiile vikingilor sau cosmogonia nordică. Limbajul poetic şi încărcătura ideatică m-au făcut să mă opresc la o descriere a începutului:

"Prima pereche de oameni a fost creată din lemn: bărbatul dintr-un frasin, femeia dintr-un ulm.
Dar lumea nu era perfectă. Rămăsese un fragment din dezordinea iniţială, plin de agresivitate.
De aceea lumea este coordonată după două principii: Binele şi Răul.
De partea Binelui era Wotan, zeul atotputernic, stăpânul Walhallei. El are un singur ochi, care străluceşte ca soarele, trecând dincolo de aparenţe, înspăimântător...
De partea Răului stă Loki, demonul malefic, zeul aerului şi al focului... care când izbucneşte mânios tulbură ceea ce Wotan (sau Odin) a hotărât. Este hoţ, înşelător, vrăjitor şi complotist..."

P.S: Ca un flămând m-am repezit în rafturi şi-am luat cărticica. Plus o biografie a lui Macedon, tot la ofertă - 10 lei. Cum să dai pe mitologia nordică 6 lei???!!! Cum să dai pe un tricou 300 de dolari??? Suntem de o imbecilitate rară, parcă totul din structura noastră actuală e construit împotriva naturii...

Degetul, unealta viitorului... (postare fără comentarii de scabroasă :))

2011-04-16T06:47:00.000-07:00

Robotica se zbate nătâng să imite mişcările naturii, artiştii pică la examenele de admitere în cloaca confreriei pentru că nu pot reproduce mâna sau... un cal, dar tehnica virtuală de azi le-a întrecut pe-acestea toate: degetul arătător desfiinţează lumi şi dă accept-uri pe care nici mâna papală nu le poate învinge :)
M-am hotărât să scriu despre deget din dorinţa de a găsi vieţii un ultim refugiu, gândului o citadelă din urmă. Pentru că, nu-i aşa? -, la fel cum degetele au mii de ochi într-un examen, când fețele zâmbesc sau par pierdute-n zare, degetele cyber-omului de azi arată şi ascund atâtea...
Degetul, folosit în trecut pentru a ne identifica la vot, ba - chiar şi azi în multe ţări înapoiate-n masă; degetul, cel care ne deosebeşte, dactiloscopic, de cei din urmă infractori, se pare că are un viitor pe măsură: lumea virtualului îi e supusă, iar demiurgul din noi se poate amuza oricând folosindu-l pentru a lansa în kilobiți o provocare sau pentru a desfiinţa persoane, tradiţii şi istorii.
Nu Michelangelo i-a dibuit funcţiunea, nici firmele japonilor sau ale nemţilor: braţul mecanic e de mult depăşit, linia de producţie nu mai există în absenţa... degetului. Iar asta îmi aduce-n minte o glumă scabroasă: femeile sunt superioare bărbaţilor pentru că sunt... digitale, în vreme ce bărbaţii sunt... manuali :))
Ştefan cel Mare n-ar fi rostit celebrul "Io!" în lipsa vreunui arătător. Putea el să-şi piardă orice picior în lupta din Pocuţia, degetul arătător i-ar fi folosit oricum. Nici Mussolini nu s-ar fi remarcat în lipsa degetului său, iar Hitler cred că a pierdut războiul din pricina folosirii palmelor, nu a vreunui deget...
Cât despre viitor, aştept cu dor secunda-n care soarta lumii va fi decisă de butonul genţii atomice a vreunui scelerat ce va hotărî să-şi folosească degetul într-un scop caritabil. Scapă-ne de suferinţă, călăule! :)))))))

Old school... dialog :)

2011-04-15T14:53:00.000-07:00

MK

Vezi mai multe video din blog

Un exaltat, un nebun...

2011-04-11T11:28:00.000-07:00

Gesticulează, ridică vocea, priveşte în jur la cei de faţă, încântat de prestaţia lui. E pe scenă, sunt minutele lui de celebritate, nu mai contează ce ne spunem, că distorsionează sensuri, că siluieşte cuvintele, că îl privesc uimit şi jenat. Ai crede că toţi s-au adunat acolo pentru el, dar ei... aşteaptă autobuzul, săracii! Apare autobuzul şi nădăjduiesc să urce, să se potolească. Mă salută şi se-ndepărtează mulţumit: avea nevoie de ceilalţi, de aceea venise. Le-a arătat el lor. Un artist.

M-am sacrificat...

2011-04-11T08:02:00.000-07:00

Dacă mai aud vorba asta rostită de părinţi, de fraţi sau de politicieni, iau satârul şi îi sacrific eu! Gesturile fireşti sunt considerate acte de martiriu în lumea comodă a zilelor noastre. Vin Paştii.

Despre cum lucrează ideile...

2011-04-09T02:48:00.000-07:00

Într-o oră am discutat cu barbăcoţii despre încălcarea dreptului de proprietate, despre complicitatea la furt, despre tăinuirea infractorului şi cum poţi intra în belele cumpărând obiecte furate. Şi credeam că temele acestea rămân fără ecou în viaţa lor. Dar în pauză, fiind de serviciu, am surprins o scenă: un chilipirgiu brunet de la altă clasă vroia să-i vândă unuia din clasa de unde tocmai ieşisem un telefon; l-a chemat pe acesta într-un loc dosit şi i-a arătat obiectul. Îi urmăream fără să mă vadă şi m-a bucurat refuzul puştiului chemat, deşi pe acesta din urmă îl consideram predispus la multe. L-a ascultat pe cel dintâi şi l-a refuzat găsindu-i un defect telefonului. Apoi a făcut stânga-mprejur şi s-a-ntors la colegii lui.
Nu ştiu dacă discuţia pe care tocmai o avusesem cu el şi cu ai lui l-a făcut să se răzgândească, ori faptul că avea un telefon mai bun, ori că aparatul chiar era defect, dar îmi place să cred că pot face pe cineva să se răzgândească atunci când e gata să ia decizii proaste. Şi asta m-a convins încă o dată de rolul pe care îl pot avea în mica mea lume, de câteva mii de oameni, în comunitate. Pentru că - nu-i aşa? -, poţi testa pe loc inteligenţa matematică a unuia urmărind cât a înţeles din algoritmii pe care i-ai predat prin rezolvarea corectă a unui exerciţiu, însă capacitatea de integrare în societate a lui se poate vedea prin alegerile pe care le face ulterior. Cu unii merge, cu mulţi nu. Şi răspund apoi în faţa vieţii pentru că n-au valori care să le conducă atitudinile...

P.S: Timpul îi sperie pe cei lipsiţi de valori şi care nu sunt împăcaţi cu atitudinile lor...

Despre puritatea răului...

2011-04-07T13:13:00.000-07:00

Într-un fel, dorinţă de puritate pot fi suspectaţi şi sadicii că au. Cât ar vrea ei să nu-i încerce nicio stare când comit răul! Cât ar vrea ei să n-aibă slăbiciuni când îşi privesc victimele! Dar sunt imperfecţi şi asta îi face să comită alte şi alte pagube. Ar fi simplu dacă răul din ei ar fi pur: nu i-ar mai căuta perfecţionarea. După cum stoicii n-ar mai suporta orice dacă bunătatea le-ar fi pură. Cum însă fiecare deţine o parte din Celălalt, se caută unii pe alţii până sunt învinşi. Unii de ceilalţi, ceilalţi de ei înşişi.

Post-are! (pamflet)

2011-04-02T13:28:00.000-07:00

Înainte de post, mi-a bătut la ușă popa să-mi sfințească locul unde stau o vreme. I-am spus că sunt de altă religie, că sunt budist, iar el a holbat ochii cât bancnota de 10 lei pe care tocmai... nu o primise (de fapt, în postul Crăciunului, aflat la un prieten, am pupat icoana, m-am închinat și... am plătit; nu spun cu ce mișcare ipocrită și golănească a dosit banii în anteriu - cam așa cum palmam noi țigările în liceu, ca să nu le vadă profesorii care treceau pe lângă noi). Cu siguranță o să ard în flăcări, alături de alți necredincioși, neplătitori ai actelor sfinte.

Poate că acelora care se înghesuie la moaște și la un pumn de zahăr adunat de pe jos le vine să creadă că bisericile vor binele lor. De fapt, vor binele... LOR! Eu nu mai cred de mult în biserică și politică.

P.S: Cuza, mai fă o secularizare a averilor mănăstirești, că bisericile au devenit instituții de credit!

După bilete...

2011-03-31T16:39:00.000-07:00

Pământul şi-a răsucit axele în somn
Şi totul s-a întors cu susu-n jos.
Minţile au pornit drumul invers,
Uitând locul cauzelor, condiţiilor şi efectelor

Pe trotuar, în intersecţie,
Un om al străzii deschise ochii,
Mirat de claxoane, ridică puţin capul
Şi privi jur împrejur.

Convins că totul e aşa cum lăsase în vis,
Se-ntinse la loc, aşteptând să se trezească.

Noi, ceilalţi, alergam înghesuiţi şi tâmpi
După bilete.
Unul s-a şi trezit să comenteze:
"Mai ai probleme, dar le depăşeşti"

Eu comentasem, ca răspuns
La zâmbetul ironic al vecinului de scaun,
Convins că depăşirile au toate rezon

P.S: Cu totul fals - între oameni, depăşirile n-au reguli...

Cuvinte sau in-differance?

2011-03-29T05:35:00.000-07:00

Când toate celelalte forme de exprimare se-ntorc asupra noastră ca un bumerang, când zâmbetele devin grimase, când gesturile de includere devin semne de respingere, când vocea îşi schimbă tonul din caldă în rece şi distantă, cuvântul scris rămâne singurul nesuspectat de ambiţii prosteşti, singurul care poate fi judecat prin el însuşi, desprins de viaţa încurcată a emitentului. Copilul acesta pocit şi nătâng e singurul apt să-şi salveze părintele din ghearele deznădejdii. Singura progenitură a caracterului gata să lupte cu imaginea proastă a părinţilor.
Tot căutând să surprind viaţa în mecanismele ei cele mai intime, aşa cum pictorul kitschulist sau femeia bine machiată caută să-şi ia în stăpânire privirile celorlalţi, am ajuns azi la concluzia că fiecare dintre noi trebuie să facă faţă unui concept de sine prost administrat.
Desigur că în percepţia exterioară a noastră se desfăşoară un joc al arătărilor şi ascunderilor, joc ce face posibilă distincţia public-privat. Şi oricare dintre noi caută să convingă cum Eul din ochii celorlalţi e şi Eul nostru. Chiar dacă lucrurile nu stau aşa: fie că Celălalt e surprinzător de plăcut în raport cu ce gândeam noi, fie că el este neaşteptat de neplăcut.
Într-o discuţie cu cineva care îmi reproşa că mai cred încă în Frumoase adormite, convins respectivul că toţi, dar absolut toţi oamenii sunt la fel de perverşi, am replicat că şi-a format prea devreme preconcepţii privitoare la oameni şi că jocul acesta al imaginilor îl depăşeşte. L-am lăsat nedumerit şi mi-am continuat drumul, aşa cum voi face cu oricine va încerca să mă convingă cum clişeele mediatice cotidiene surprind realitatea.
Frustrarea pe care o resimt seamănă cu aceea a băbăciunilor care se revoltă că "înainte era mai bine". Dar nu e aşa: în schema mea de interpretare a oamenilor ştiu că peste anumite lucruri nu se poate trece. Dincolo de timp, dincolo de spaţiu; chiar dincolo de oameni. Aşa, de pildă, consider că la temelia oricărei relaţii autentice: de iubire, de familie, de prietenie nu poate lipsi buna intenţie şi onestitatea. Pentru că restului oamenilor îi servim destule minciuni convenabile ca să nu avem un loc măcar de liberă şi sinceră exprimare...

P.S: Nu pot spune că nu m-am confruntat cu opoziţii din partea apropiaţilor chiar, care se aşteaptă uneori să ignor aceleaşi lucruri pe care alţii le ignoră la ei sau ei la alţii. Dar tocmai pentru că nu văd autenticul dintre oameni ca pe un produs al acceptărilor reciproce, ci drept un rezultat al asemănărilor de substanţă, consider în continuare că peste anumite lucruri nu se poate trece. Nu totul poate fi relativizat...

Dialogurile mele recente cu Buli (postare neaprobată :)

2011-03-27T08:59:00.000-07:00

calin ioan: tinere !
spoitu tiberiu: Ce fain a bătut România... pasul pe loc aseară!
calin ioan: ticalosule
calin ioan: poti vorbi ?
spoitu tiberiu: Chiar, ştii de unde vine "ticălos"?
calin ioan: nu !
spoitu tiberiu: (nu sunt ticălos, doar am simţul realităţii)
calin ioan: era sub spirit de gluma
calin ioan: te pot suna ?
spoitu tiberiu: Cică în perioada fanariotă treceau boierii greci prin Bucureşti, în caleşti, şi aruncau bani pe geam româncelor îmbrăcate în straie populare, strigând: "Ti kallos!" ("Ce frumos!" în gr.). Românii noştri au asociat expresia cu un sens peiorativ, dar spune ceva.. frumos, de fapt
calin ioan: ahahahahhahaaha
calin ioan: tipic romanesc
calin ioan: bai, hai sa te sun
spoitu tiberiu: Hai să ne scriem că am spioana pe aici, dă târcoale. Nu vreau să îşi bage nasul maman în discuţiile mele
calin ioan: ochei
calin ioan: Hai, Romania !!!
spoitu tiberiu:
calin ioan: Victorie ?!
calin ioan: nu ai deloc spirit nationalist
spoitu tiberiu: A fost o victorie scurtă.. ca şi revoluţia din 89..
spoitu tiberiu: Iubesc România cu o ură grea!
spoitu tiberiu: Urăsc defectele noastre pentru că sunt şi ale mele...
spoitu tiberiu: Ne inflamăm prea repede pentru un succes de scurtă durată şi.. pierdem pe termen lung
spoitu tiberiu: Românii sunt promiţători. Adică promit multe... şi-atât. Puţini au sensul lucrului temeinic făcut
calin ioan: tipic romanesc
calin ioan: cum s-au vazut cu sacii in caruta, cum au dat-o pe pacanele
spoitu tiberiu: AM întâlnit puţini români apţi să construiască pe termen lung ceva...
spoitu tiberiu: De aceea îl admir pe Cioran.. şi pe alţii ca el...
calin ioan: mai pui ca am baut si patru beri
calin ioan: poate, poate...
spoitu tiberiu: Sigur, eu am dat gata un gin tonic.. şi am stors o lămâie să-mi treacă greaţa
calin ioan: bai, Hai, Romania !
spoitu tiberiu: Trebuie să fim realişti. Ce putem, putem... cu restul mai avem de lucrat
spoitu tiberiu: Hai, Româniaaaa!
spoitu tiberiu: De fapt, ăsta e un îndemn, ca şi "Deşteaptă-te, române!". Nu e o încununare a ceva...
calin ioan:
calin ioan: inutil
calin ioan: spiritul leneviei zace-n noi
spoitu tiberiu: Îmi place Marseiileza...
spoitu tiberiu: spune ceva imnul Franţei: au rupt jugul tiraniei absolute a Ludovicilor
calin ioan: si la noi ''Desteapta-te ''
spoitu tiberiu: La fel îmi place onoarea japonezilor din codul Bushido...
spoitu tiberiu: O adunătură de stoici, sceptici şi resemnaţi.... noi
calin ioan: se vor schimba
calin ioan: sper
spoitu tiberiu: Plus băşcălia eternă... manelistă. Nici măcar bună dispoziţie nu e asta
spoitu tiberiu: Noi nu suntem bine dispuşi, ci foarte prost dispuşi, poziţionaţi, orientaţi... în raport cu noi şi cu restul lumii...
spoitu tiberiu: Buna dispoziţie presupune o bună dispunere în raport cu lumea...
calin ioan: sper la schimbare
spoitu tiberiu: Eu lucrez la ea, cu mijloacele mele sumare...
spoitu tiberiu: Cel puţin acolo unde lucrez îi văd pe copii schimbându-se, fiind mai atenţi, respectuoşi, serioşi, mai orientaţi...
spoitu tiberiu: E o comună cu oameni gospodari şi cred că asta e important pentru a-i obişnui şi cu bunul simţ... Nu sunt ei foarte cizelaţi, dar încet-încet...
spoitu tiberiu: Cum îţi mai petreci timpul? Ai vizitat vreun muzeu din Oslo? În Germania am vizitat un muzeu de antropologie. În scara evoluţiei omului puseseră un... neamţ tipic. Românii seamănă cu Neanderthal.. pe bune.. eram cu o treaptă-două mai jos de Homo Sapiens

P.S: Bonus, ca să îşi piardă complet încrederea în mine amicii diasporaţi de pe Mess, adaug încă un dialog la mare distanţă:

marius barosanu (3/27/2011 7:12:40 PM): sa traiti domnule profesor
marius barosanu (3/27/2011 7:12:46 PM): ce faceti
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:13:00 PM): La fel şi tu . Salut!
marius barosanu (3/27/2011 8:13:18 PM): da stiti cu cn vorbiti nu]
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:13:18 PM): Mă.. discut cu amicii pe Mess. Un pic de relax
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:13:27 PM): Păi da
marius barosanu (3/27/2011 8:13:32 PM): cu cn
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:13:33 PM): Munteanu
marius barosanu (3/27/2011 8:13:40 PM): ha ha ha
marius barosanu (3/27/2011 8:13:43 PM): nu cu gutu
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:13:58 PM): Bă, ce semeni cu el! ai mai crescut
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:14:08 PM): cE mai învârţi?
marius barosanu (3/27/2011 8:14:09 PM): ce sa fac si eu
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:14:28 PM): Munceşti, faci bani?
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:14:43 PM): Vara asta te angajezi pe litoral?
marius barosanu (3/27/2011 8:15:03 PM): multi mi de euro
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:15:10 PM):
marius barosanu (3/27/2011 8:15:12 PM): sunt prin spania
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:15:18 PM): Eu nu câştig atâta
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:15:33 PM): Să ai baftă şi să-ţi pui deoparte pentru casă
marius barosanu (3/27/2011 8:15:37 PM): cum e viata prin romania cu boc al vostru
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:15:55 PM): Naşpa. Lasă că îl schimbăm la alegeri
marius barosanu (3/27/2011 8:16:03 PM): e bn
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:16:08 PM): Salarii mici, muncă multă
marius barosanu (3/27/2011 8:16:23 PM): ce sa facem
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:16:32 PM): Rămâi în Spania?
marius barosanu (3/27/2011 8:16:33 PM): asa e in romania
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:16:50 PM): Sau ai familia în ţară?
marius barosanu (3/27/2011 8:16:59 PM): da
marius barosanu (3/27/2011 8:17:03 PM): mam insurat
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:17:12 PM): Eu am fraţii şi prietenii plecaţi de câţiva ani
marius barosanu (3/27/2011 8:17:14 PM): cu o tiganca
marius barosanu (3/27/2011 8:17:20 PM): neagra
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:17:24 PM): Păi, ai 18 ani, nu?
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:17:28 PM):
spoitu tiberiu (3/27/2011 8:17:40 PM): Ce neagră? Africancă?
marius barosanu (3/27/2011 8:17:51 PM): nu italianca

PPS: Morala? Patriotismul românesc de azi, dinăuntru sau din afara ţării, stă în naivitate sau dispreţ. Cei din diaspora cer dragoste şi respect pentru că aruncă banii încoace, iar cei de aici le reproşează celor de afară că le pecetluiesc soarta în spiritul unui patriotism nerealist şi blegos.

Acum, pentru că mi-am atras destule uri, mă retrag în cochilie şi las timpul să vorbească...

Neamestecul...

2011-03-23T06:12:00.000-07:00

Să vină vara, să-ncep hibernarea. Să fug dintre oameni și s-admir doar produsele lor: cărțile, copiii, zâmbetele. Doar așa mai pot rezista pozei. Doar așa mi-am revenit și-nainte. Să nu mai întreb, să nu-mi mai răspund. Să nu mai caut dincolo-ul pentru a mi-i face suportabili. Doar lucrurile, locurile și tot ce mi se dă nediscutat. Altfel, risc să-mi provoc apoplexii sau infarcturi. Să uit pentru a trăi sănătos, pentru a-mi păstra prietenii. Așa cum am făcut ani de-a rândul, când parcurgeam catastrofe seren, cu zâmbetul pe buze. Doar așa se poate integra întâmplarea în viața cuiva. Fără previziuni, fără cauzalități. Să nu m-amestec. Nu poți schimba nimic forțând schimbarea.

P.S: Înainte îmi spuneam că mulți sunt nătângi și asta nu mă-mpiedica să merg mai departe. De la o vreme mă enervez prea ușor pentru lucruri ce nu țin de mine. Câtă energie risipită!

Proprietatea... cuvintelor și oboseala expresiei

2011-03-21T07:12:00.000-07:00

Întrebat azi de cineva cum a apărut proprietatea, de vreme ce doctrinele ecologiste ne plasează în rândul celorlalte viețuitoare ale planetei, am încercat răspunsuri ambigue: dreptul divin ce i-a hărăzit pe iudei Canaanului, țară deja locuită; puterea celui mai înzestrat natural și capabil să-și apere teritoriul sau ideologia; dreptul civil, care ia lucrurile ca pe un dat la un moment... dat. În absolut, nimic nu justifică dispoziția, posesiunea, utilizarea și uzufructul proprietății.

P.S: Totuși, în lipsa unei ideologii, cum este cea capitalist-democratică occidentală, aceste gânduri nu s-ar naște. O prefer pe aceasta, cu tarele ei: Inchiziția, comunismul, nazismul, imperialismul. Expresia... cu oboseala ei.

În sfârșit, am găsit-o!

2011-03-19T23:51:00.000-07:00

Pitită între anonime, fără a-i da librarul un loc de cinste, la vedere. Căutarea de o vreme-ncoace știam că mi-o va oferi. A trebuit s-aștept și să mă-ncred. Altfel, de ce m-aș fi întors în locul acela? Nu mai spun că era să-mi uit mânușile pe fotoliul unde am parcurs-o-n fugă. Acestea aveau culoarea locului pentru șezut, iar eu m-am ridicat cu ea în mâini, îndreptându-mă spre pupitrul unde librarul avea s-o facă a mea. Ca un păcătos ce își înaintează ofranda, ca un părinte ce ridică 'nainte-i odrasla nou venită; poate cum antropofagii ridică în suliți căpățâna dejunului lor.
Desigur, nu m-am putut abține să iau și Scrisorile pentru cei de-acasă, pe care o citisem cândva și pe care nu știam unde o am, pentru a verifica și concordanța dintre ce spunea sistemul despre viața, gândurile lui cu ce spunea el însuși.
Am mai trăit starea aceasta când i-am găsit Caietele. Toate răbufnirile, îndoielile, consecvențele paranoide. Nu pot găsi un altul unde biografia să fi fost mai prolifică decât bibliografia. De aceea nu consider că a avut o operă, ci că a fost o operă. Una vie, lucrativă, eficientă și finală. Niciuna din cele cincisprezece dinainte nu egalează în veracitate cuvintele rostite unui frate, unui prieten, unui necunoscut.
Cioran și securitatea, cartea care nu aparține lui Stelian Tănase, nici delatorilor lui Cioran. Poate singura pe care însuși el ar fi vrut s-o citească pe nerăsuflate și să se amuze. Cât de bine organizată și agramată imbecilitate a sistemului înaintea Monstrului! Cât de subtil s-a folosit un Mare Nebun de breșele regimului! Niciun disident, Niciun Galilei sau Kundera n-au trăit istoria la fel de profund și n-au învins-o mai mult. Meștere, ți-ai făcut datoria! :)

P.S: Recomand oricărui nemulțumit adevărat Caietele, Scrisori către cei de-acasă sau Cioran și Securitatea. Asta dacă vreți să rostiți cu sens vreo propoziție despre celelalte cincisprezece cărți ale sale!

Petre Tutea- Emil Cioran

Vezi mai multe video din evenimente

De unde vin toate acestea?

2011-03-18T11:23:00.000-07:00

În aeroport, două avioane
Își odihneau aripile albe și lungi,
Învinse de ceață

Și m-a cuprins disprețul
Față de iluzia puterii omului,
Față de năzuința atomului

Când Titanicul credea că stăpânește apa
Gagarin astrele,
Iar noi sufletele

P.S: Dacă oamenii sunt așa deștepți, de ce nu pot crea o aripă de muscă așa cum o face natura? Dacă artiștii pot înșela ochiul, de ce nu pot recrea... culoarea? Tehnica m-a dezamăgit înc-o dată!

Despre simplitatea atenției...

2011-03-16T13:49:00.000-07:00

Cu precizie milimetrică, sprijin ceașca de cafea pe mânerul canapelei de unde privesc la televizor și mă amuz. Studiile privind propulsia rachetelor de război s-au dezvoltat de la constatarea savantului nazist von Braun că etanolul din băuturile spirtoase... inflamează. Nu doar spiritele, ci și corpurile.
Ceașca părăsește poziția înclinată ce făcea lichidul să nu se amestece cu zațul (după ureche, eu îi spun cafea englezească pentru că torn apă clocotită peste cafea și apoi adaug lapte). Am exersat de nenumărate ori poziția din care a căzut, calculându-mi liminal mișcările corpului pe suprafața neregulată și flexă a canapelei. Procentual, sunt în câștig. Și fac la fel ori de câte ori sar din microbuz la oprire, micșorând numărul de gesturi. Altfel spus, încerc studii asupra corpului propriu la fel cum învață un copil în primii ani să le prindă obiectelor sau ființelor posibilitățile de mișcare.
E ca un șah cu propriul corp și propriul suflet sau cu al altora. Anticipări ce se dovedesc reușite după îndelungi exersări și reflecții. Nu toate științifice, explicite, ci în bună parte tacite. Iar așa cum în evoluția unei specii o însușire dobândită ontogenetic se poate transmite filogenetic, o boală, o abilitate "câștigată" de individ se tansmite prin ereditate familiei sau clasei ce-i urmează, consider că oricare dintre noi are un aport pe măsură în ce îi succede.
Pentru că puțini sunt cei preocupați de păstrarea legăturii cu un Celălalt colectiv în mod real și tot mai mulți oameni trecuți de prima parte a vieții apelează la gândirea magică de tip religios, paranormist, horoscopist sau iudeo-masonic, mă atrag oamenii ce reclamă explicațiile logice și lucide până la final. Sub imperiul afectivității, deciziile noastre demolează tot ce rațiunea a construit până atunci. Așa că, oricine va încerca să-mi justifice gravitația sau curentul electric prin acțiunea vreunui spirit, pată neagră, lună oarbă, mineralogii, numerologii sau conspirații mondiale m-a pierdut de mușteriu. Ceea ce nu înseamnă că totul poate fi raționalizat, însă domeniul de acțiune haotică al afectelor poate fi limitat în efectele sale distructive prin... atenție.
Cu un minim de atenție, exceptând cazurile când ești prins într-un concurs de împrejurări ce nu îți pune ție volanul în mână, ci te așază pe singurul scaun liber rămas în mașină, poți construi multe. Relații, argumente, profesie, bunăstare. Desigur, în timp, nu instantaneu, așa cum par să ne convingă clișeele mediatice de azi. Iar discernământul moral îți rămâne intact, nu îmbâcsit de mizericordii blegoase. Altfel, ai tinde să crezi că gestul unei gospodine de a hrăni pisoii și maidanezii de pe stradă sau faptul de a da de pomană unui cerșetor o țigară sunt acte pur morale, nu o formă de răscumpărare simbolică a vreunui avort pe care l-a comis 'mneaei în trecut sau a vreunei deposedări de proprietate a mătușii bolnave de acum câțiva ani.
Prin urmare, competența și performanța morală a unui om se verifică și în cantitatea de acte bune reușite de acesta de-a lungul timpului, așa cum un sportiv face antrenamente îndelungate pentru o pornire Mitsuo Tsukahara. Nu intențiile ne justifică în fața celorlalți și a divinității, ci doar în fața noastră. Pentru Celălalt, să nu uităm, Iadul e plin de bune intenții. Rezultatul atins prin exerciții de atenție morală, deci. Nu intenția eșuată în acte grotești, nu rezultate obținute fără competență.

Sărciuială biblio-existenţială...

2011-03-12T04:08:00.000-08:00

Raid prin librării după cartea lui Stelian Tănase despre Cioran şi Securitatea. La Cărtureşti încerca să mă convingă un flăcău să cumpăr o carte despre avangarda intelectualităţii româneşti din timpul comunismului şi l-am refuzat. Asta pentru că, îndeobşte, caut ceva real şi nu mă las deturnat de tacticile comerciale. La fel fac şi în dragoste, ceea ce o va face pe mândra să-şi ia tălpăşiţa curând, iar pe cei din familie să îşi asume rolurile angajate faţă de maman, aşa cum am făcut eu. Închid paranteza.
La Diverta, tante de la PC m-a sfătuit să revin peste o săptămână, stocul fiind epuizat. În rest, rafturile erau ticsite de cărţi sclipicioase şi doar un cuplu de îndrăgostiţi dădea ocol fără staţie printre ele. Ironie, mi-am spus: eram, poate, singurul în momentul acela ce vroia o carte şi nu o găseam, în timp ce mulţi nu se interesau de cărţile aflate acolo deja. Aşa că l-am invocat pe Socrate cu a sa remarcă din târg: "Ce multe lucruri de care nu am nevoie!". Lucru valabil şi pentru piţipoancele de mall, ca să revin, scurt, la paranteza de mai sus.
Calea-ntoarsă şi stabilesc un traseu spre alt mall. Cât am aşteptat bus-ul (sic!), liceence cu caş la gură, sau rujate strident, făceau rotocoale pe lângă cocalarii din staţie, mimând convorbiri la telefon. Genele upgradate, à la veveriţa ghindoasă din Ice Age 3, le trădau însă vânătoarea, încât m-am orientat spre un diliu cu bască de pictor avangardist cu o pungă de cartofi în mână ce saluta orice om pe care îl vedea uitându-se la el. Sireacul, era forma lui de a spune: "Sunt inofensiv, ignoraţi-mă şi bucuraţi-vă de insolitul meu!". De fapt, în ..."mijlocul de transpirat în comun" a fost singurul care s-a ridicat să închidă un geam din dreptul lui când mi-am aruncat privirea în jur să văd de unde vine vijelia guturoasă. Ceea ce înseamnă că era încă atent la nevoile celorlalţi şi, prin asta, mai uman decât noi, ceilalţi - stane de carne răutăcioase în autobuze cu geamuri indiscret de mari.
La destinaţie, aflu că o librărie dispăruse, iar la standul de cărţi din mall m-a îndemnat o madame să caut şi în locul de unde tocmai venisem: "Încercaţi şi la Diverta sau Cărtărescu (sic!), în City!". Sigur, i-am spus că am fost şi la cele două, aşa că am restabilit obiectivul căutării în bască şi geantă bărbătească de umăr. Ceea ce, iarăşi, n-am atins, ori pentru că preţurile erau nesimţite pentru cunoştinţele mele antreprenoriale, ori pentru că produsele erau jignitoare pentru simţul meu estetic. Altfel spus, multe produse kitschoase şi scumpe. Lucru care m-a făcut să-mi amintesc de primul an al hipermagazinului ăstuia, când găsisem un loc în el unde hippioţii şi-ar fi pierdut ziua pentru geci, evazaţi, ciocate şi cămăşi caroiate cum nu mai sunt.
Calea-ntoarsă acasă şi mi-am proiectat pentru săptămâna aviatoare intimiteţurile cu Cioran şi prietenii lui turnători.

P.S: Cu dragostea nu stabilesc termene atât de apropiate, aşa că voi aştepta să mă cureţe de blasfemii vara asta. Şi palmele valurilor netsunamioase. Şi ginul meu tonic de la terasa unde îmi luau ochii ghivecele rotitoare de la streaşină. Asta dacă vor mai fi existând, la fel ca dragostea aia pe care o voi lua-o de la capăt a treia oară (ce urât sună: "voi iubi a treia oară!")...

2011-03-08T04:11:00.000-08:00

Cine a plecat urechea la tânguiala milenară a femeii a sfârşit fagocitat de propria curiozitate. Ce hotărâre, ce luptă pentru afirmare, ce dorinţă egalitaristă? Numai clişee. Şi am experienţe în medii colcăind de femei. Am crescut având educatoare două surori şi o mamă, 27 de colege în clasa de liceu, 80% femei colege de serviciu, zece ani pierduţi în două relaţii. Nu mă uit la meciuri cu berea pe burtă, nu pierd nopţile cu amicii, nu trag flegme pe stradă

Idiosincrasii legislative...

2011-03-05T12:34:00.000-08:00

Mă zvârcolesc în pat notând teste. Un copil de clasa a VII-a, la subiectul despre constituţiile epocii moderne, scrie: "Unii nu au ce mânca din cauza crizei ăsteia". Iar compunerea, intitulată "Unde-i lege, nu-i tocmeală!", începe astfel: "Oamenii şi-au dorit mereu dreptate, dar după ceva timp au apărut legile".

Să mai spună cineva că nu ştiu ăştia mici ce-i cu ei... sau cu noi.

METLLICA - AND JUSTICE FOR ALL

Asculta mai multe audio diverse

Despre buna credinţă şi adaptare...

2011-02-26T05:53:00.000-08:00

Unii sunt obişnuiţi să fie refuzaţi categoric sau ajutaţi necondiţionat. Nu au nevoie de vreo explicaţie sau de colaborare. Aşa se face că oamenii de bună credinţă sunt consideraţi pămpălăii zilelor noastre, iar agresorii zilei drept oameni de succes, care "s-au descurcat". Ce ţi se reproşează, de fapt, ca om de bună credinţă, e că nu rezişti manipulărilor până la capăt, că îi asculţi până la capăt pe escroci şi că nu le cedezi propunerii.
Eu m-am obişnuit să urmăresc tehnicile manipulatorii, fie că e vorba de îndrăgostiţi, de politicieni, de comercianţi sau de familie. Toţi cer în schimbul dansului persuasiv de care îşi însoţesc oferta să cedezi fără crâcnire. Femeia îţi cere în schimbul frumuseţii să-i ignori defectele de caracter. Politicienii îţi cer în schimbul unui vot să-ţi închipui cât de bine vei trăi în lumea condusă de ei. Comerciantul va da de înţeles că suma pe care o achiţi e un efort minor în comparaţie cu avantajul oferit de produsul său. Familia îţi cere ca în schimbul cuvântului pe care şi-l dă, niciodată respectat până la capăt, să te bucuri că faci parte din ea şi că ai beneficiat de îngrijire şi protecţie în copilărie.
Foarte puţin în comparaţie cu ce ţi se cere: atenţie, bani, efort şi timp. Lucruri pe care nu le alegi tu, ci în care eşti prins pentru că vrei să acţionezi constructiv şi solidar, nu autoconstructiv şi solitar. Or, poate că eu vreau să aleg pe ce îmi dau banii, cui acord atenţie şi pentru cine fac efort. Poate că vreau să-mi cumpăr o carte ce îmi oferă satisfacţii egale cu banii pe care îi dau. Poate că un gin tonic la terasa mea favorită, cu ghivece care dansează la streaşină, îmi oferă momente mai plăcute decât un referat la care lucrez pentru mândra ş.a.m.d.
Prietenii din străinătate sau fraţii care mă aud şi care află de aici că am poziţii nihiliste ar trebui să înţeleagă că totul e rezultatul adaptării la condiţiile actuale din România. Ele nu sunt rezultatul unei gândiri de cusurgiu şi le propun să citească postările de prin 2008 ca să vadă ce diferenţe de abordare sunt. Mă declar, deci, un supravieţuitor de bună credinţă, adaptat la condiţiile în care se desfăşoară. Şi unul care crede în schimburi corecte între indivizi. De aceea voi păstra pentru momentele potrivite deciziile cele mai neaşteptate de către manipulatori.
Îi sfătuiesc pe calea asta pe cei care sunt predispuşi la sentimentalisme să nu uite că au faţă de raţiune o datorie la fel de mare ca şi faţă de ceilalţi. Nimeni nu are dreptul să se joace cu sufletele voastre, oricâte iluzii v-ar vinde. Fiţi realişti; nihilişti, dar nu egoişti.

Cultul tăcerii... Omerta occidentală

2011-02-23T06:26:00.000-08:00

De la Gutenberg încoace, Occidentul se laudă că a stăpânit cuvântul. În fapt, a cultivat opusul: tăcerea în cele mai adânci resorturi ale sale. Ba chiar a pus limbajul în slujba imaginii. Adică orice imagine, poză, apariţie, construcţie ideo-logică e tributară perplexităţii noastre. De aceea niciun orator n-are nevoie de interlocutori, ci de spectatori, niciun artist nu te va contrazice când îi vei resemnifica lucrarea, niciun politician nu-ţi va cere părerea.
Toţi au nevoie de tăcerea noastră. Familia, colegii, prietenii, ca într-un monolog unde celălalt e doar suporter. Iar asta ne induce silă. Pentru că orice cultură a dialogului presupune deschiderea spre contrapoziţii, nicidecum datul din cap şi oftatul de încuviinţare.
Nu-mi plac prezicătorii apocalipsului, nici larvele ce gustă sucul zilei fără să se-ntrebe, dar bag mâna-n foc pentru un sens al realităţii ăsteia mizere, 'tu-i mama ei de viaţă! Că doar mă zbat de 16 ani să prind în locul lor iubirea, prietenia, familia, serviciul. Şi tot ajustez, şi tot ciuntesc din ce ştiam la 14 ani, până rămâne o fărâmă din fiecare. Adică acel reziduu care să-mi justifice consumul, care să-mi dea brânciul necesar pentru mai departe în construcţia lor.
Tăcerea asta, însoţită de bolboroseala infinită care vrea să ne ridice pentru a ne trânti apoi fără milă în mijlocul celorlalţi repauzaţi ai societăţii; acei învinşi ce vor să te învingă şi să li te-alături sunt uneltele tăcerii.

P.S: Nu se trăieşte uşor cu întrebări, dar nu cedez acest drept niciunui răspuns, oricât de frumos ambalat. Pentru că orice răspuns final e şi sfârşitul gândirii, sfârşitul vieţii...

Zurück zu Cioran!

2011-02-19T12:31:00.000-08:00

Cred că a venit vremea să-l recitim pe Cioran, dincolo de nazurile adulte faţă de furiile adolescenţilor. La prima ieşire în librării caut cartea lui Stelian Tănase, "Cioran şi securitatea", apărută la Polirom în 2010. Asta pentru că am abandonat de mult bibliografia lui şi m-am oprit în ultimii ani la notele sale autobiografice din "Caiete" şi la "Scrisori". Am, în sfârşit, sentimentul că încep să dialoghez cu un autor, că îi simt mişcarea gândirii...
Dincolo de toate, reiese că a fost un mizantrop care a iubit mai creştineşte decât mulţi alţi declamatori familia şi ţara din care a plecat. "A fost cu trupul acolo şi cu sufletul aici" e cea mai potrivită descriere. Şi n-a cedat tentaţiei celebrităţii, prosperităţii alienante. Cu ce rezultat? Azi îl citim, îl cităm şi îl căutăm pentru a respira un aer neîmbâcsit de simplitate revoltată.

P.S: Ataşez interviul dat de Stelian Tănase postului Deutsche Welle cu privire la această carte.

Multimedia - DW WORLD DE

Asculta mai multe audio podcast

Nu ştiu de ce...

2011-02-15T13:11:00.000-08:00

Azi, mergând pe trotuar către centru, mi-a răsunat în cap melodia asta. Şi mi-a venit, brusc, să-mi iau câmpii...

Am verificat, nu se poate trăi din luciditate. Conştiinţa cântăreşte mai greu decât orice păcat.

Cab Calloway - Minnie the Moocher

Asculta mai multe audio diverse

Oratio...

2011-02-13T07:20:00.000-08:00

Vechii greci aveau termenul “enthousiasmos” pentru a desemna participarea colectivităţii la o stare superioară. O stare în care divinul e inclus, indus şi dedus. Ceva similar misterelor eleusine, unde mireanul se putea bucura de stările misticilor, unde se putea realiza egalitatea primordială.

Starea descrisă îl caracterizează pe Iuliean Rustea, tânărul acesta necontenit în goană după semnificaţii. Îi opui limbajul? Ţi-l va supune la chinuri şi torturi până ce acesta îi va cădea îngenunchiat înainte-i şi va îmbrăţişa înţelesurile pe care i le dă. Îl contrazice pe Nietzsche, cel care spunea că nu vom înceta să credem în Dumnezeu câtă vreme ne folosim de gramatică: Iulian crede în Dumnezeu, dar îşi supune gramatica.

Gramatica imaginii îl ascultă şi ea. Punctele şi liniile trasate urmează ordinele gândirii sale multidirecţionale. De aceea, nu vom încerca să privim un singur punct de fugă în crochiurile ce ni se vor derula înaintea privirii; vom căuta dinamica în stadiile timpurii ale dresării ochiului. Şi nu vom fi înşelaţi de temele diverse ce se vor perinda: erotismul respirat ustură nările; credinţa inspirată nu e deloc ascultătoare, ci exploratoare; natura şi femeia sunt interşanjabile, natura feminină confundându-se feminităţii naturii. Numai toamna e livrată flăcăului visător, scuturat de iluzii.

Puţini entuziaşti nu capitulează în ultimii ani ai adolescenţei şi nu dezamăgesc, nu se ratează în ultimii ani ai tinereţii. Tipul acesta de om şi de artist e Iuliean: nu cedează şi nu-şi încetează coerenţa cu sine... până la cedarea finală.

P.S: Cuvintele de mai sus i se cuvin lui Iuliean Rustea, prietenul care m-a solicitat pentru proiectul său de a edita o carte în imagini. Îţi doresc succes!

PPS: Iuliean, deschide-ţi blogul! Altfel, trec drept neserios, farseur şi fantazist :))