În lipsa Ariadnei...

Într-un interviu din februarie 1978, Eugen Ionescu îşi mărturisea căderile în starea de angoasă, stare în care "lumea e pusă sub semnul întrebării", spune el. Nu se întreabă, ca Heidegger şi alţi metafizicieni, "de ce există mai degrabă ceva decât nimic?", ci - urmându-l pe scriitorul Phillipe Nemo: "de ce există mai degrabă rău decât bine?". Evident, supoziţia de la care porneşte întrebarea lui e una dezarmantă, ca şi când construcţia lumii e din start afectată, iar proiectul demiurgic întocmit prost. Mie cel mai mult îmi plac îndoielile sale, laolaltă cu teama de incoerenţă, pe care o vezi strecurându-se la fiecare pas în dialog. Probabil că s-a luptat multă vreme cu stigmatul "absurdului" pieselor lui, încât simţea nevoia permanent să se apere în faţa raţiunii comune:

Personal, eu n-am avut un reviriment. Mă simt Iov şi rămân la întrebarea fundamentală: "Ce aveţi cu mine?"

Aici am pierdut din nou firul. Îmi lipseşte o Aridană pentru acest labirint...

(Eugène Ionesco - Sub semnul întrebării, Bucureşti: Humanitas, 2011)

Matematica - un instrument al dreptăţii?

Te-am întrebat ce te-ar face să alegi să predai matematica unei generaţii complet aiurite. "Iubesc copiii" mi-ai răspuns printr-un clişeu. Dar ştii şi tu, cum ştiu şi eu, că e mai mult de-atât. Dacă sentinţa kantiană "există atâta ştiinţă, câtă matematică" - e depăşită prin tehnologie, rezultatul complet şi adesea inept al ştiinţei... însemnă că rostul matematicii trebuie să fie în altă parte.

În lumea noastră, unde justiţia, religia, economia, logica sau filosofia sunt compromise de încărcătura lor psihologic-sofistică, singura căreia îi mai rămâne privilegiul dreptăţii e matematica. Doar prin matematică se mai poate îndrepta ceva. Pentru că hoţii cunosc psihologie, dar se feresc de matematică. De ce? Pentru că matematica e atentă la consecuţii. Or, ceea ce vor să dilueze puşcăriabilii din lumea noastră sunt consecinţele faptelor. Evaziunea, fuga, eludarea sunt expresiile artei mincinoşilor. Pentru asta e suficient să citim orice tratat de criminologie în care comportamentul simulat e cercetat. Drama noastră încă rămâne aceea că de la ideologii şi până la marketing sau publicitate, societatea se pune în mişcare prin mijloace ilogice. Şi tot ele o distrug prin lipsa consistenţei.

Ţi-am citit în privirea calină, Mihaela, dârzenia, echilibrul, simţul valorii. Niciun resentiment, nicio urmă de invidie, o încredere care suprimă timpul şi modele. Citesc în tot mai puţine priviri de-acum lucrul acesta. Poate cândva o să încerci aceleaşi lucruri tembele, temerare ca şi mine. Asta mă face să sper încă într-o generaţie cum au mai fost. Pentru că totul e la pământ, iar printre târâtoare sau reptile se mişcă ager, cu viteza şi cu aripile minţii oameni ca tine...

P.S: Pe drumul de întoarcere spre casă am întâlnit un om care mi-a înfrumuseţat ziua. Câteodată, nu sunt singurul responsabil de fericirea şi de liniştea mea... :)

Cetăţeanul român...

O dezbatere interesantă, zic eu, la care am fost invitat şi unde am avut ocazia să spun câteva lucruri despre noi, despre instituţii şi despre societate. Aştept sfaturi de la prieteni, dar nu de genul: "mai slăbeşte!" sau "repară-ţi dinţii avariaţi!" =)) :D

Maimuţa şi cuţitul...

Un om vine în fugă la un derviş, dă buzna pe uşă şi strigă:

- Repede! Repede! Trebuie să facem ceva! O maimuţă a pus mâna pe un cuţit!

- Nu te speria, i-a spus dervişul. Bine că nu este vorba de un om...

(Jean-Claude Carriere - "Cercul mincinoşilor")

Un alt fel de politică şi promiscuitate...

Politica de la noi nu reuşeşte să se rupă de izul îmbâcsit al ultimei jumătăţi de veac. Proştii ăştia chiar nu-şi dau seama că societatea le-a luat-o de mult înainte? :)) Ori îşi închipuie că lumea arabă e aceeaşi cu lumea noastră de acum 22 de ani? Ori că egiptenii şi libienii vor trece prin aceleaşi faze? Complet fals, idioţilor, voi sunteţi într-o paradigmă depăşită: Kim Jong Um e fratele vostru! =)) Muhahaha!

P.S: O melodie faină, ca să-mi treacă dracii actualităţii! :))

Nu mai trăim de mult în prezent...

Un text filosofic din adolescenţa mea spunea că "oricine trăieşte în contemporaneitate, trăieşte în eternitate!". Probabil... pornea de la ideea că prezentul e totul? Mie mi se pare că trecutul e mult mai mult decât acest tot... dar o fi ceva subiectiv :D)

Ambrozie, nectar şi... cucută! :)

Sunt perioade în istorie când cuvintele abdică şi lasă loc unor vehicule mai sanitare, mai rapide, ca nişte ambulanţe cu sirenele pornite: imaginea şi cântecul... dacă versurile acestea pot fi considerate cântec şi nu răcnetul disperat al celui în care mai pâlpâie un dram de raţiune, simţ critic şi umanitate. P.S: Chiar îmi place tipul din videoclip, la fel şi versurile. Enjoy! :)

PPS: Adaug şi cel mai frumos dialog pe care l-am purtat în ultima vreme. Grele şi corecte întrebări îşi pun unii! #-o