Cum ţi-am promis, cum mi-ai propus...

M-am lăsat îmbrăţişat de unde
Şi le-am dăruit salutul vostru..

Pe drumul de întors, m-au fulgerat două imagini:

Imaginea unu:

Habanera neoplazică

Ne-am adunat vreo cinci sau şase
Îl admiram din staluri pe Bizet
Erai cu noi alături, iar pe scenă,
Carmina ta

În rochii lungi sau roşii,
Ne atrăgea pe toţi
Şi ştiu cât te mândreai cu ea

Apoi, când ne-am bocit pe umeri amândoi,
Că nu mai e, că nu mai suntem,
Eu mi-am tot spus, Mitică drag,
Un dans cum e acela nu se-ncheie...




Imaginea doi:

Huck Finn sau jocul de şah absurd

De la terasa unde-mi sorb cu pai matina
Am văzut un drac blond,
Tuns castron, cu sarafan de vanilie
Ţopăind bezmetic lângă gelaterie

Lua scaune liliputane şi le-mpărţea
Pe roluri
Ca într-un şah absurd cu doar o piesă
Juca, pe rând, rolul reginei,
Al regelui şi al nebunului

Apoi, răzgândindu-se, a luat o pernă
A făcut-o ferfeniţă
Şi-a azvârlit-o-n cer ca nori

...A fost prima dată
Când m-am posomorât, şi ultima,
Că n-am încă familie, copil

La-ntors, o libelulă neagră, lungă,
S-a prăbuşit în faţa mea, pe drum,
Cu aripi lungi, elicopter...

- Da' una d-a ta, aşa, nu ştii? - Nu. - Păi, de ce nu ştii? - Pentru că nu am. - Da' să te ţii de intrigi ai!

Pentru că a plouat azi şi n-a fost de plajă, am plonjat pe bloguri şi m-a stârnit o postare, "Cogito, ergo sum". Asta mi-a amintit de o scenă memorabilă din "Cel mai iubit dintre pământeni". Parcă e o discuţie cu şeful meu. Sau cu şeful statului. Sau... cu Dumnezeu?

P.S: Cinismul absolut mi se pare că vine din replica: "Să nu mai mănânci carne. Ştii câte toxine elimină un porc la tăiere?"... Cui se adresa? Lui Petrini, care se afla în pragul inaniţiei! X-(

Imersiuni expiatoare...

M-am avântat în oceanul de sticlă tremurândă
Pe nisip, o colonie de caşaloţi, eşuaţi în concedii
Şi nu înţelegeam, înfierbântat de mers,
De ce apa e atât de singură la ora aia...

În difuzoare, se-auzea Chirilă urlând la Radio Vacanţa:
"M-am săturat de patul meu de-acasăăă!"
Şi-atunci am plonjat, deschizând ochii
Îndată ce-am atins cu mâinile subfaţa încreţită

Am înmărmurit, am plutit şi m-am lămurit:
Din adâncuri priveau mii de ochii străvezii,
Meduze minuscule, ca nişte nasturi din jeleu,
Râzându-şi de-ndrăzneala terestrului gonit de soare

Surorile lor, algele, dansau către mal
Iar ele, mai cutezătoare, ocupaseră largul
Nu-i nimic, mi-am spus,
Şi le-am întins mâna cu prietenie
E mare destulă pentru toţi...

Urlu noaptea pe străzi...

Bine-bine, mi-am spus eu, nu e civilizat să urli pe străzi noaptea, întorcându-mă de la o întâlnire cu prietenii şi cu Ballantine's îngheţat. Dar nici să taci zi de zi şi să priveşti detaşat spectacolul ieftin pe care ţi-l oferă societatea, mass-media şi statul. Aşa că am urlat. Am urlat pentru că unul dintre prieteni m-a atenţionat cum senzaţiile auditive sunt afectate de produsul distilat. Evident, câtă vreme mass-media mă prelucrează, iar viaţa politică mă pune la proţap şi ea. Era linişte pe străzi, iar jandarmii şi poliţia locală administrau discreţi faptul social în derulare. Parcă era o scenetă proastă dintr-o strategie americană în care tensiunea protestatarilor e defulată prin acuzaţii şi pietre aruncate scutierilor. Însă problema nu dispare nici după această descătuşare, pentru că falsul, mascarada, scenariul se repetă în avantajul potentaţilor sau ascensaţilor neamului. Ştiu şi eu, care funcţionez într-un sistem putred, ştiu şi cei puşi să-l apere, să-l protejeze. Adică, întreaga mea existenţă trebuie să se desfăşoare după reţetele acestor decrepiţi, să le servesc plozilor lecţii de civism, dar să închid ochii la kafkianismele cotidiene ale mele?
Adică, eu am luat acum câţiva ani o amendă de un milion de lei pentru că am făcut pipi după un container, la ieşire din Hârşova. Jandarmul, care aştepta un control de la centru, din Constanţa, deci avea plan de amenzi de făcut, mi-a spus că nu poate să verifice dacă n-am mai avut nicio contravenţie, aşa cum susţineam, pentru a-mi da avertisment în loc de amendă, fiindcă nu le funcţiona reţeaua de calculatoare. Culmea, n-am primit amendă pentru micţiune, ci pentru nelegitimare. Eu, care i-am întins imediat buletinul, când m-am întors din acţiune! !!?? Şi a trebuit să fiu recunoscător că nu am luat două milioane, pentru exhibiţionism şi profanare de morminte (la 100 de m depărtare se afla un cimitir şi probabil că le tulburam somnul celor duşi). Logic, de vreme ce nu întâlnisem nicio toaletă publică pe ultimii 20 de km! Aşa că jandarmul universal a fost îngăduitor cu mine şi m-a amendat pentru nelegitimare, eu "aflându-mă în zona judecătoriei Hârşova". Cum nu exista vreun martor, a trebuit sunat unul de serviciu care a venit abţiguit, cu maşina personală, să depună mărturisirea în acuzarea mea. Deja mă simţeam un atentator la siguranţa statului, un terorist, mai ales că nu ştiu nici acum dacă sau de ce Hârşova avea judecătorie. Dar puteam fi în zona unui depozit de armament, deci trebuia să fiu suspect. Logic de absurd, evident! Aşa că am continuat drumul spre Constanţa cu procesul verbal în buzunar, că nu am putut plăti amenda pe loc. Şi a trebuit să merg la administraţia financiară a oraşului unde locuiesc, iar apoi să mă prezint la Comandamentul Jandarmeriei Constanţa cu adeverinţa de plată, încât să redevin cetăţeanul model din prezent! Şi uite aşa conştiinţa mea, onoarea mea de cetăţean a fost reperată! Iar Jandarmul Exemplar a ieşit curat la control, Şeful care făcea inspecţia era mulţumit de planul său îndeplinit, Comandamentul avea documentele doveditoare marcate, Administraţia mea financiară a printat o adeverinţă care îi justifică iar existenţa, deci toate îşi justificau fiinţarea. Iar eu, cetăţeanul corijat, sunt nevoit să dialoghez cu elevii despre vocea societăţii în democraţie, despre avantajele şi confortul WC-istic al capitalismului în care colcăim de două decenii încoace. Bine măcar că e vacanţă şi ţin prea mult la soarele meu de dimineaţă ca să nu uit atâtea...

P.S: Prietene, nu-mi mai spune că trebuie să înţeleg atâtea. Iar încep să urlu noaptea pe străzi!

"Cine-i la mijloc?" - leapşa de la Aprozarnet :)

Jocuri de vacanţă. Dacă nu ies cum vă place, trageţi-l de urechi pe Aprozarnet! :))

“1. Vezi cine-i la mijlocu` blogrolului tau.

2. Spune cine este, si mai mult…ce rol i-ai da intr-un film, dac-ar fi dupa tine.
In ce fel de film vrei tu. (genul de film spus, sau numele filmelor daca sunt deja existente)

3. Trimite leapsa asta lui, cat si inca altor doi oameni de deasupra lui si la alti doi de dedesubt, din blogroll"

La mine sunt:

Supă la plic

şi

saints of glass

Celei dintâi cred că i s-ar potrivi rolul principal din filmul Când D'Artagnan a fost să fie fată, într-o ecranizare după cartea omonimă a lui Mircea Şerbănescu. Isteaţă, năzbâtioasă, cu simţul umorului, justiţiară şi cu visul de a-nvăţa să meargă pe role amânat de încercarea de a face tsukahara cu aparatul foto, plonjând din podul casei bunicilor!!! :))

Celei de-a doua i s-ar potrivi rolul jucat de Kristanna Loken, T-X, din Terminator III, că tot am revăzut filmul aseară şi m-am gândit că şi ea joacă destul de dur în viaţa reală şi vânează Julietele afectate din jurul ei (Claire Danes, actriţa vânată în film, a jucat un rol de Julietă şi ea, într-un alt film, împreună cu Romeo-ul Leonardo Capre! :)).

Trimit leapşa mai departe, după indicaţiile lui Aprozarnet, Medeei şi Faringomeronului de Aur, aflaţi deasupra; de asemenea, lui Cosmin şi Cafelei avec Sourire, situaţi în partea opusă. Have fun! :)

Ars de soare sau Ars Memoriae...

Vă recomand articolul d-lui Valeriu Gherghel, "Bruno şi ridiculizarea destinului". E magistral! :)

La pas... cu firele de nisip

Anul trecut sfătuiam pe oricine să fugă din calea verii, să-şi pună ochelarii de soare sau de cal şi să privească mai mult vârfurile copacilor. Eram îndrăgostit şi restrângeam universul într-o hologramă feminină. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Vara asta mi se pare mult mai înţeleaptă, mai primitoare. E semn că lucrurile devin mai receptive la incantaţii şi chemări. Pentru că nimic nu-mi întinează drumul către plajă. Pentru că apa nu mă surprinde cu răceala ei, ca în ceilalţi ani. Pentru că respect programul. Pentru că nu mi-a intersectat niciun nor privirile. Pentru că nu dau şi nu primesc telefoane. Pentru că mp3-ul îmi pune în mişcare undele cerebrale pe ritm de syrtaki. Cine spune că iubirea e cel mai frumos lucru care ţi se poate întâmpla? Se înşeală amarnic. Oamenii aceia nu au cunoscut liniştea. Sau nu au cunoscut iubirea cosmică. Nu dau doi bani pe declaraţii, dar îmi pun gaj sufletul pentru o pală rară de vânt. Nu-mi spun mai nimic doi ochi plânşi de pasiune isterică, dar îmi spune multe umbra învăluitoare a unui copac de pe drum. Cât de uşor se poate dobândi liniştea, cât de uşor...

Mi-e un dor, al naibii de dor...

Să mai scrijol o dată cu privirea
Ruinele Salonicului
Şi să-mi răsune în ochi
Zâmbete de clădiri
Cu denumiri anistorice,
"Akademia", "Lykeon" şi "Gymnasium"

Şi să mai văd tinere grecoaice urâte
Cu feţe roşiatice, cu şolduri ample
Sau greci mortali pe scutere,
Pentru fetele noastre

Mi-e dor, un al naibii de dor
Să dau rotocol Ioaninei
Şi să mă-nvelesc de frunzele ascuţite de măslin

Mi-e un dor, al naibii de dor
Şi merii verzui ai şoselelor... şi marea.

Abstracţie de la sfârşitul pământului...

Ştiu cum e, crede-mă. Am resimţit-o la fel de intens uneori. Furia de la sfârşitul lumii, desigur, căci despre ea vorbim. Nu a apărut niciodată când ne-am privit înconjurătoarele neînsufleţite, ci s-a strecurat în respiraţia toxică din ochii prădătorilor, a fiinţelor vii. Acea furie care îţi umple chipul de blândeţe şi prin care ştergi totul dintr-un semn cu mâna sau dintr-o clipire de ochi. Furia de la sfârşitul pământului, cea care nedumereşte toţi tiranii. Cea lipsită de subtilităţi, justificări şi fineţuri. Cea în faţa căreia trebuie să dai neîntârziat răspuns: "Eşti bun sau rău?".
Dacă începutul acestei lumi a fost din dragoste şi calm; dacă duhul divinităţii plutea la început nestingherit asupra mărilor şi oceanelor, sfârşitul ei... nu poate fi unul regresiv, succesiv, ci radical. Nu avem şansa unui cataclism, nu avem nici timp de procese. Aşteptăm furia şi facem exerciţii de aşternut privirea pe lucruri şi pe noi...

Bucuria limbajelor primitive...

Am plecat ochii stânjeniți
Când lexicul ne-a luat în stăpânire,
Când ni s-a spus că lumea nu-i a noastră
Să-i dăm ce nume vrem

De-atunci ne revoltăm,
De-atunci fluierăm a pagubă
Și ne mirăm
Că lucrurile nu răspund chemărilor noastre

Până când,
Cuprinși de remușcări,
Ne-am întors la cele dintâi mișcări și sunete
...

În realitate, Soarele chiar dă ocol Pământului,
Iar cel din răsărit e diferit de cel din apus...

Invocaţie adresată oamenilor cerului...

Păzea, că urmează câteva rânduri neplăcute oamenilor pământului! Oamenii cerului să rămână. Cu ei ne umplem singurătăţile. Pe ei îi invocăm atunci când ne scufundăm în lutul captiv. Le-am spus primele vorbe când am deschis ochii. Le-am strigat, acvatic, numele când ne zbăteam să atingem suprafaţa oceanului. Le-am reproşat câte şi mai câte în sudoarea infernului. Dar ne-au zâmbit şi ne-au lăsat să creştem. Ne-au pus dinainte căile încercării de sine. Şi s-au bucurat de bucuriile noastre. Am crezut că-i supărăm cu bolile, cu împleticirile noastre. Am crezut, la un moment dat, că ne vor lăsa îmbrăţişaţi de viscere. Dar atunci şi-au îndreptat mâinile nevăzute întru salvare. Şi ne-au dat de înţeles că ei veghează. Discreţi, constanţi, eterni. Pentru că nu mai ai cu ce să ameninţi un om al cerului. Oamenii cerului se au pe ei în cea mai mare măsură. Şi le trimit semnale zi de zi fiilor cerului, aflaţi pe-acest pământ. Ei au câştigat bătălia de mult. Nu ştiu ce-i frica, dar ştiu ce-nseamnă iubirea. Iubirea aceea, fără chip, cuvinte sau culori. Pentru că ura e a celor fricoşi, în vreme ce iubirea e curajul deplin. Iar ei cred în curaj. Cred în cerul pe care-l găzduiesc privirile celuilalt. Cred că zâmbetul e un vehicol spre înalturi. Combustibilul lor e nesfârşit, nu au nevoie de repaos, nu ţipă a răsplată.

Nouă, fiinţe geoceleste, ne rămâne semnul ancorei îndreptate spre cer...

Mother, do you think they'll drop the bomb?...

Se încheie 50 de ani de când o ţară cu populaţia cât a României s-a retras din războiul cu fraţii şi a decis că trebuie să aştepte momentul potrivit pentru a coace răzbunarea. Între timp, a avut nevoie să-şi rescrie istoria şi să-şi bage oamenii în lagăre de muncă. Idealurile măreţe cer sacrificii, ce ştim noi, capitalişti nepatrioţi şi alienaţi?
Recent, Coreea de Nord a anunţat că va serba semicentenarul cu artificii. Îndreptate spre SUA, Coreea de Sud şi Japonia, desigur! :))