
Într-un interviu din februarie 1978, Eugen Ionescu îşi mărturisea căderile în starea de angoasă, stare în care "lumea e pusă sub semnul întrebării", spune el. Nu se întreabă, ca Heidegger şi alţi metafizicieni, "de ce există mai degrabă ceva decât nimic?", ci - urmându-l pe scriitorul Phillipe Nemo: "de ce există mai degrabă rău decât bine?". Evident, supoziţia de la care porneşte întrebarea lui e una dezarmantă, ca şi când construcţia lumii e din start afectată, iar proiectul demiurgic întocmit prost. Mie cel mai mult îmi plac îndoielile sale, laolaltă cu teama de incoerenţă, pe care o vezi strecurându-se la fiecare pas în dialog. Probabil că s-a luptat multă vreme cu stigmatul "absurdului" pieselor lui, încât simţea nevoia permanent să se apere în faţa raţiunii comune:
Personal, eu n-am avut un reviriment. Mă simt Iov şi rămân la întrebarea fundamentală: "Ce aveţi cu mine?"
Aici am pierdut din nou firul. Îmi lipseşte o Aridană pentru acest labirint...
(Eugène Ionesco - Sub semnul întrebării, Bucureşti: Humanitas, 2011)



